Inspirat de Vogue

Mi-ar placea ca intr-o zi cineva sa apara in viata mea si sa-mi spuna „hei, tu ai fata de revista”…
Suna amuzant, dar deseori am primit propuneri de a poza, si parca niciodata nu le-am luat in serios. Si-ncep sa-mbatranesc. Asta suna si mai amuzant. Dar mi-ar placea ca peste 26 de ani sa le arat copiilor mei ca am fost si mai tanara, si mai plina de viata, si mai buna, si mai nebuna.
Si, cine stie, poate ca nu-i prea tarziu.
N-as renunta niciodata la cariera, asta-i adevarat, n-as renunta la ideea mea de a lucra cu oamenii si de a fi un bun manager intr-o zi. Dar parca as vrea sa incep sa iau astfel de propuneri in serios; propuneri de a arata si alta fata a mea (ei, tot asta, dar cu un alt make-up, pregatit cu atentie, cu o coafura speciala, cu un anume tip de lumina si editare, but you got the point 🙂 ).
Am mai avut candva o idee: ce bine ar fi ca modele sa fie „mai” reale! Parca am inceput sa credem mai mult in asta acum, sa urmarim veridicitatea, intr-o lume legata prea mult de falsitate si imagini ireale. E drept ca oamenii si lumea se schimba. Dar parca, plecand de la gandul ca nu voi fi niciodata supermodel (poate doar daca as slabi vreo 10 kg si as da timpul inapoi cu 10 ani) am ajuns la ideea ca modelele ni le alegem singuri.
La fel e cand vine vorba si de aspiratii si de dorinte.
Eu vreau sa traiesc intr-o lume reala, cu oameni ca mine, care se tem de penibil si de esec, dar care nu se opresc din a incerca; chiar si atunci cand li se pare ca e (prea) tarziu.
Never say never 🙂

Xoxo

PS: asta e primul post scris si publicat de pe smartphone. Totul are un inceput 🙂

Ce vei face cu singura ta viata?

Dupa ce am scris titlul am stat cateva minute sa ma gandesc. Caut raspuns la intrebarea asta cam de ceva vreme, cu pauze intre diversele tipuri de intrebari care au aceeasi esenta. 

Am avut un joc la birou, acum putina vreme, care ne-a transpus pe mine si pe colegii mei inapoi in perioada copilariei. Ne-am aratat unii altora poze cu noi in variantele mini si ne-am povestit cate o patanie amuzanta din copilarie. 

Inainte de asta, am fost „intervievata” tot in cadrul unei initiative la serviciu, despre ce visam atunci cand eram copil ca voi deveni ca adult. Va spun si voua, ca nu-i secret: le-am scris ca ma imaginam astronaut, ca sa fiu mai aproape de stele; apoi m-am gandit ca mi-ar placea sa fiu detectiv, sa caut raspunsuri pentru lucrurile aparent fara raspuns; apoi mi-am spus ca daca niciunul dintre astea nu va functiona, voi putea deveni printesa.
So, as I turned into not being a princess…. I became something totally different.

Asta nu inseamna ca mi-am pierdut dorintele pe parcurs. Ele doar s-au modificat. Acum imi doresc sa ma apuc o data de cursurile de Interior Design la care m-am inscris acum mai bine de un an si ceva, si sa fac din asta o pasiune „tangibila”. Apoi, de ce nu?! visez de ceva vreme ca as putea sa am un mic business al meu, mi-ar placea sa organizez evenimente sau sa fiu colaborator la organizarea de evenimente… Dorinte ar fi, dar, ca multi altii, m-am plafonat in living my life as everyone else does…si n-am mai gasit timp pentru restul.

Raspuns la intrebarea din titlu inca n-am. Poate doar asa niste idei, cum ca as vrea sa fie ceva de neuitat, as face-o memorabila. Dar nu stiu cum inca.
Ce vei face cu singura ta viata? Tu ti-ai pus intrebarea asta vreodata?

Principle no 33. Ask someone if you aren’t sure.

Sunt pe ultima suta de metri. Peste o saptamana voi putea spune ca oficial am depasit primul sfert de secol din viata 🙂

Ca sa raspund cerintelor venite din partea prietenilor, voi continua sa scriu si in romana. La fel a fost si cand m-am apucat de scris in engleza. Dar ca sa incerc sa multumesc ambele parti, cu riscul de rigoare asumat, voi scrie in ambele limbi, asa cum voi simti, cu unele insertii plurilingvistice. Celor care nu suporta romgleza le cer scuze, fara a incerca sa ii multumesc si pe ei.

A inceput perioada aia in care sunt intrebata Ce vrei de ziua ta? Stiu ca am colegi draguti si atenti, ca intotdeauna, si ma astept, intr-adevar, sa primesc un cadou frumos din partea lor vinerea viitoare. Stiu ca timpul e scurt si ca le-ar fi greu sa-mi gaseasca o garsoniera pana atunci, dar cine stie cum se poate intampla vreo minune?! Anul trecut stiam foarte bine ce vreau, si am si primit: un ceas, un parfum, felicitari, flori, o petrecere in club, o adunare acasa, etcetera. Anul asta habar n-am. Stiu ca de ziua ta ar trebui sa-ti doresti lucruri pe care in mod normal nu te-ai agita prea tare sa ti le iei; primesti lucruri pe care poate n-ai da tu singur banii, si ti-ar placea sa le primesti de la altii. De data asta am inceput sa ma gandesc la ce am mai mare nevoie, am inceput sa fiu mai pragmatica, sa gasesc echivalentele placerilor in lucrurile practice. Asa ca, dragii mei, nu o sa va cer sa nu-mi daruiti nimic, ca stiu ca oricum o sa o faceti, si adevarul e ca mi-ar placea sa primesc cadouri si acum. 🙂

Subiectul asta mi-a ridicat cateva semne de intrebare, pe care nici eu nu sunt sigura cum sa le adresez. Am citit si pe la horoscop (da, mai urmaresc si asta, pe astrologyzone.com) ca in perioada asta e bine sa-mi setez asteptarile si dorintele pentru my coming birthday year. Voi face si asta, dar timpu-i cam scurt. Sunt curioasa ce isi doresc oamenii pentru viitorul lor, in afara de sanatate si mai multi bani… Tu ce-ti doresti de ziua ta? Dar de Craciun?

Everything that…

Everything that kills me makes me feel alive.

Principle no 1. Learn from the past and then get the heck out of there.

I don’t regret my past.

I stopped writing for a while (a long while, I can say). Don’t know why… I just felt like I could start the day with something written down. I’d like to start again. I wish for a new beginning.

I remember I promissed to write more in English. I remember what I wrote in the past. I see now how things changed and I am so happy about it. I want to write more about the people in my life, about the „as is” versus „to be”, perhaps I will write more about my job, or where I see myself in the coming years. I would also like not to leave creativity behind, I’d like to include you in my posts and to learn more about you, the ones who are reading this.

I need suggestions, I need inspiration and I miss everything about me. Just wanted to remind myself how I used to be and what I have turned into along the way.

Things change, and so are we.

It’s crazy how everything that it’s meant to be always finds its way… 

XoXo

Second chance

We all have a second chance. It’s called tomorrow…

How come that when you stop writing, people that once used to search your name on Google, stop doing it?

I’ve noticed a change in their behaviour, or so I think. I don’t know if there’s only one person, or if there are more than one. I just figured… when do you realise you stop being yourself and pretend?

How often do you fake your reality or, better said, how often do you trick you mind in believing something that you just think you want?

I wonder, with all this technology and fast-forwarding lifes we live, don’t we deserve a coffee break, so we can just sit back and relax, while thinking of nothing? Unfortunately, we’re trapped in this thing called society, where we can no longer be just ourselves and we need to adapt to the surroundings. We can just have a smoke and dream with the eyes wide open, when suddenly, one of the three phones in that purse rings. And, hump up, I’m awake again. Doesn’t this happen in real life too? When we seem to have gained it (almost) all, don’t (almost) always some thing happens? A thing that we might not expected, wanted, wished for, dreamt at, or whatever? We should just stop letting other stuff control our dreams, our expectations, ourselves…

We apparently have everything in control. Except our hearts. Therefore, one should always listen to its heart… but take its brain with it! I’m an optimistic, but I know that dreaming has not helped anyone so far without any action… Here’s a piece of advice we should all practice… starting tomorrow 🙂

XoXo