Shopping is Art

O experienta recenta m-a determinat sa fac asta! :))

Simplu, ieri, imi iau iubitul de mana si hai la cumparaturi ( ca mi-a intrat salariul si trebuie cheltuit). Zis si facut. Ideea era sa mergem direct la Mall. Dar eu, o cunoscatoare a altor locuri cu haine originale ( nu editii limitate, dar nici uniforme), propun o deviere de la traseu, sub pretextul ca vreau sa intru doar in doua magazine ( cu tinta directa). Evident ca aflata la fata locului ( mai ceva ca un reporter care trebuie sa se documenteze pentru material), trebuia sa verific ” ïnformatiile” din cel putin trei „surse”. Asa ca intru in inca alte doua magazine, in care nu pierd, ci „castig”, aproximativ o jumatate de ora. Nu ma aleg cu mare lucru, dar ma aleg cu niste nervi facuti „ferfenita” ( nu ai mei, ci ai lui).

Asa ca, pentru urmatorul magazin ( cel in care voiam de fapt, de la bun inceput sa intru) nu mi-au mai ramas nici mie prea multe resurse de rabdare ( are si ea limitele ei, nu?!) Doar cand ii vedeam fata de om care vrea sa fie la mall, la o cafea, si nu dupa fundu’ meu nehotarat, ma determinam sa termin cat mai repede cautarile.

De aici si discutia, dezbaterea. Cand barbatii se duc la cumparaturi, stiu exact ce-si cauta, si acel lucru devine singurul pe care radarul lor il detecteaza. Si atunci, de ce naiba sa ne plimbam atat printr-un magazin sa ne uitam dupa alte lucruri de care nu avem nevoie, cand putem sa ne ducem direct la tinta, probam, ne place, cumparam?! Pai simplu, ar veni femeile sa combata: nu poti sa te duci la cumparaturi si sa spui ca ai nevoie de botine si sa intri numai in magazinele cu incaltari. Nu poti, genetic vorbind. Noi suntem create sa acordam atentie si altor detalii vestimentare care se intampla sa intervina pe parcurs ( cu cat mai mult simt al esteticii, cu atat mai multa atentie). Latura noastra emotial- sensibila, aia responsabila nu doar cu emotiile si sentimentele, dar si cu lucrurile „umane” ( nu cu cele strict tehnice) ne impiedica sa fim asa practice precum barbatii. Si daca vrem, oricat ne-am stradui ( dar nu ne prea straduim, ca ne place asa), nu reusim sa facem concurenta abilitatii barbatilor de a se strecura printre multitudinea de rafturi de pe care striga imbracamintea de toate felurile.

Asadar, in incapacitatea mea de a-mi stapani „emotiile”, am reusit cumva- cumva sa inchei prima runda si sa trec la a doua ( ca doar plecaseram catre Mall, nu?) pe care, aproape evident, am abandonat-o pe la jumatate, la o cafea in oras.

Ca sa nu va suparati prea tare pe noi, scumpii nostri consorti, sa stiti ca nu va chinuim cu rea-vointa. Ne place cu voi la cumparaturi, ca sunteti obiectivi si fermi, de asta va luam. Ne place si cu fetele, evident, dar vrem cateodata si parerile voastre. Asa ca, atunci cand consimtiti sa veniti cu noi, sper ca stiti ca trebuie sa va asumati intreaga raspundere pentru actiunile ce vor urma. Nu vrem sa va enervam, vrem doar sa apreciati cat de mult conteaza pentru noi sinceritatea si muschii vostri ( caci totusi, e mai simplu sa te strecori printre umerase atunci cand altcineva te ajuta cu bagajele). Si mai vrem sa va rasplatim pentru curajul de a face asta pentru noi asa cum stim noi mai bine si mai frumos. 😉

Anunțuri

Scrisoarea de ramas bun

  De ce trebuie sa ploua de fiecare data cand plang? Atunci cand plangi ai cele mai multe idei, pe care vrei sa le asterni pe o foaie de hartie, ca sa nu le uiti atunci cand vrei sa i le spui persoanei din cauza careia plangi. Sunt atat de inteligenta cand plang! Dar arat atat de urat… Imi dau seama ca cu cat vreau sa ating mai mult perfectiunea, cu atat sunt mai nefericita… termenul din engleza- miserable- se potriveste mai bine in situatia asta. Atunci cand eram impreuna si voiam sa-ti spun ceva ca acum, fara sa plang, iti scriam; pe foi de hartie. Acum am crescut si scriu la laptopul meu, ascultand muzica, tragand din tigara si acceptand cu greu adevarul.

  Daca ai fi fost aici, te-as fi intrebat ce vezi la mine; te-as fi rugat sa ma atingi si sa-mi spui daca sunt facuta din piatra, sau fier. Si ai fi observat ca sunt umana. Nu sunt nici cea mai frumoasa fata, si nici cea mai desteapta, dar sunt reala. Si ti-as fi spus ca nici inima mea nu e facuta din piatra. Cum crezi ca ma simt atunci cand stiu ca cel pe care l-am iubit cel mai mult in ultimii mei… 20 de ani… iubeste pe altcineva? Si as vrea sa nu fie asa, as vrea sa nu fie asta adevarul, sa nu fiu nevoita sa accept asta ca pe un adevar incontestabil. Degeaba mi se zbat in cap toate lucrurile pe care mi le-ai zis, degeaba sustii ca intotdeauna voi fi o parte din tine. Stiu ca nu voi fi altceva decat trecut. Ea e prezentul tau si viitorul. Si trebuie sa accept ca asta este. Nici macar nu vreau sa te fac sa crezi ca ar putea fi altfel. As mai fi vrut sa stii ca atunci, prin iarna, cand te-am sunat si ti-am zis ca vreau sa vorbim, nu voiam altceva decat sa stii ca te-am iertat pentru tot; pentru toate relele pe care mi le-ai facut, poate involuntar, ca te-am iertat si pentru ca nu ai vazut in mine ceea ce as fi vrut eu sa vezi.

  Corpul uman are capacitatea de a se vindeca singur; dar oare sufletul? Poate el sa se refaca singur, sau are nevoie de ajutor extern? Si cum ar trebui sa fie ajutorul asta? Cum pot eu sa il vindec? Imi vine acum sa fug… de asta nici nu-ti spun toate astea in fata, asa cum as fi vrut aseara. Ti le scriu, chiar daca poate nu le vei citi niciodata. Nu mai vreau sa ma implic in toate emotiile mele, desi suna a paradox. Vreau sa fug acum de ele, ca sa nu mai fiu nevoita sa te privesc in ochi. Sunt convinsa ca niciodata nu va mai fi nimic intre noi. S-a oprit ploaia si nu mai plang. Cand e soare afisez fata mea fericita. Nu mai sunt optimista acum; si pentru o persoana ca mine, care pare a fi optimismul intruchipat, asta e cel mai greu. Cel mai greu dupa faptul ca trebuie sa te las, sa ma lasi, sa poti sa nu ma mai vrei deloc, nici macar cateodata, sa stii ca asta imi face rau si sa pleci tu de bunavoie din viata mea. Detot! Du-te si iubeste-o pe cea cu care iti imparti acum existenta, chiar daca nu va fi ea aceea pentru totdeuna. Mi-ar fi placut sa fiu eu. Acum tot universal e impotriva noastra. As fi reusit sa ma lupt cu toate fortele umane numai ca sa fim impreuna. Am fost prea slaba ca sa o fac, poate, desi iubirea invinge intotdeauna, cel putin in povesti. Acum nu mai cred nici in ele. Ce pacat! Stiu ca esti acum fericit, sau cel putin asa pari. Nu vreau sa spun ca fericirea ta ma face pe mine nefericita, dar mor de ciuda cand stiu ca nu sunt eu cauza fericirii tale. Nu mai pot sa stau cu telefonul in mana, asteptand ca tu sa-mi dai un semn. Scriu din adancul sufletului. Probabil ca atunci cand voi reciti toate astea ma va bufni rasul. Dar acum stiu ca asta simt si nu vreau deloc sa uit ce am simtit azi; cum m-am simtit tarata prin noroi si calcata in picioare, nu de tine, ci de toate sentimentele mele confuze. Si nu vreau sa cred ca numai eu sunt de vina. Nu stiu nici macar daca disparitia ta ma va face mai fericita sau nu, dar stiu sigur ca prezenta ta inca vie in sufletul meu imi face rau; si vreau sa omor raul de la radacina. Probabil ca nici tie nu ti-a fost usor, dar vreau sa stii, inainte sa pleci, ca as fi facut orice pentru tine, m-as fi luptat cu toti balaurii din povestea noastra numai ca sa fim fericiti. Din pacate pentru mine, numai tu esti fericit acum. Sper ca o sa intelegi, stiu ca o sa intelegi si o sa ma crezi. Si mai stiu ca nu am nevoie de nicio consolare din partea ta acum; nu ai avea ce sa-mi mai faci; tot raul a fost facut si se mai spune ca tot raul e spre bine. Sper din toata inima ca-mi vor trece toate astea cat mai repede, ca sa pot sa-i dau urmatorului o sansa, sa nu-l mai compar cu tine si cu nimic.

  Mai sper acum ca vom avea o viata frumoasa, fiecare separat. Iar atunci cand ne vom mai intalni, numai noi vom stii ce am trait, cat de frumoasa a fost povestea, cum s-a terminat si cum a continuat fiecare pe drumul lui. Destinul n-il alegem noi, viata ne-o facem. Sper ca vom alege cele mai bune cai pentru asta. Te-am iubit atat de mult! Nu-ti spun “La revedere”, ci “Ramas bun!” …

Mihaela Radulescu fata cu Dan Brown

Privirea dinapoi

Nu te-am vazut niciodata uitandu-te la ea, la niciuna dintre ele, asa cum ma priveai pe mine.

Ma mancai din priviri. Se citeau acele sentimente in ochii tai verzi, aproape verzi, aproape caprui, uneori aproape albastri. Nu, nu mi se parea. Erai indragostit lulea. Mai esti?

 Draga M.,

Ma inspiri. Dupa ce ti-am citit scrisorile, am vrut sa-ti raspund. Sunt tot o A.. Nu ea, dar tot A. Si nu sunt razbunatoare, sunt doar oportunista. Am profitat la maxim de tine. Te rog, iarta-ma. Oare ce vor cu exactitate sa insemne acele cuvinte pe care mi le trimiti? Semnele acelea pe care nu le astept, dar in care vad intelesurile pe care tot eu le atribui… ce inseamna? Ca numai eu ma gandesc la tine? Sa stii ca mi-ar placea sa mai stam de vorba cateodata, dar nu cred ca mai ai sange in tine sa-mi spui ceva acum. Poti sa-mi transmiti doar tot felul de mesaje… nescrise. Eu credeam ca suntem prieteni, pana in secunda in care m-ai lasat balta atunci cand am avut cea mai mare nevoie de tine. Pe cand eu… eu am fost acolo cand ai avut nevoie de o mana sau un sfat… Ce bine ca ma cunosteai atunci, nu? Nu-ti conferea, simpla mea existenta, acea diversitate pe care ti-o doreai? Si nu neaparat sexual vorbind, ca si asta e relativa… Asa, nu ti se parea ca sunt cea mai imprevizibila si cea mai nehotarata? Desi stiam ce vreau in fiecare moment… ma jucam putin cu mintea lor, cu a ta, cu a tuturor, pana cadeam si eu in capcana propriilor jocuri. Dar asta ma facea si mai interesanta: naivitatea iubirii adolescentine pe care o simteam vizavi de tine. Ca stii tu, numai la o varsta, sau numai intr-o perioada anume poti sa iubesti atat de pur si de nevinovat precum am facut-o eu. E iubirea aia neconditionata, pe care ti-o mai ofera poate mama. Dar nici asa, caci chimia a functionat nu doar la nivel emotional sau fizic. Era mai mult de atat. Era intre noi o atractie pe care cei din exterior o invidiau atat de rau incat nu ne-au mai dorit binele. De asta au intervenit ei, ele… Pe rand… au avut un joc mai puternic decat ale mele; caci ale mele erau naive, pe cand ale lor erau cele mai rele. Din pacate, ne-am impiedicat amandoi de pretexte, de prejudecati, si ne-am pierdut unul pe celalalt. Ce mai conteaza cine a cedat primul? Nu a fost niciunul dintre noi atat de curajos sa lupte pentru celalalt.

Si apoi, eu mi-am dorit altceva.

Diamantele noastre

Sa fii tu, te rog. Si de fiecare data cand te gandesti la mine, sa zambesti.

Nu l-a parasit, de fapt, niciodata. 

Dar hai sa-ti spun ceva. Cand mi-ai spus ca vrei pe altcineva, ca de fapt nu stii sigur daca ma mai vrei, m-am abtinut cu toata forta interioara pe care o detineam sa nu iti aduc acele injurii specifice adulterului, sa nu te jignesc asa cum mi-ar fi venit sa o fac. M-am abtinut pe cat de mult am putut sa nu te dau afara din casa, sa nu iti arunc privirile acelea care te sageteaza pana in adancul inimii. Dar ti-am zambit. Si stii de ce? Pentru ca, in timp ce te iubeam enorm, am fost a altuia.

Pofitim? Cum sa fii a altuia, doar te-am avut langa mine mereu…?! 

Si nu am regretat nicio clipa. Te-am simtit demult ca ai inceput sa aluneci pe o panta care nu ne mai apartinea amandurora. Si atunci cand m-a sunat M., sa ma intrebe daca sunt acasa, am cedat tentatiei. Si nu eram acolo, dar pentru el m-am grabit sa ajung. Si acele minute, zeci de minute, aproape ore petrecute impreuna, nu m-am putut dezlipi de erotismul pe care corpurile noastre il emanau. Nu ma mai gandeam decat la cat de bine e cu el si cat de bine e cu tine. Cu amandoi era bine. Sincera sa fiu, mi-ar fi placut sa va am pe amandoi in acelasi timp. Stiu, sunt defecta in sensul asta, nu am o sexualitate normal exprimata, imi plac pozitiile acrobatice si am fantezii cu cei mai buni barbati din viata mea pe care i-am intalnit, impreuna. Ma intelegi tu? Nu erai suficient pentru mine, dar asta doar pentru ca primeam, in acelasi timp, completarea ta din partea altuia. Stii acum de ce nu-mi pare rau?

 Si apoi am mai fost o data a ta. Si asta pentru ca m-am ambitionat. Si nu sa iti arat ce pierzi, ci sa iti amintesti mereu privirea aceea a mea care iti spunea totul. De asta imi evitai ochii. Atunci cand ne-am revazut, intamplator, nu te-ai putut uita la mine, pe cand eu iti zambeam de fiecare data. Stii acum de ce? Pentru ca atunci cand te priveam nu-mi venea in minte decat scenariul in care tu asistai neputincios la cea mai erotica partida de acrobatii din viata mea, cu un strain superior tie, dar pe care il stiai atat de bine. Caci asta ai facut. Ai asistat. Ai fost pasiv la fiecare orgasm pe care l-am trait in compania celuilalt. Si nu poti sa ma faci curva. Ca nu sunt. Stiu doar ce vreau si ce imi place. De asta am inteles corect cand mi-ai spus ca poate vrei altceva. Dar e normal sa fie asa!

Oricum, tu nu ai folosit cuvinte. Mi-ai dat cate o palma! Rau a durut, sa stii. Intr-o oarecare masura, ti-am aratat. Nu te-am judecat, pentru ca nu sunt acea entitate superioara omului in care vrei tu sa crezi. Desi… tu esti lipsit de credinta. Dar sa stii ca si faptul ca tu nu crezi in nimic tot o forma de credinta e. Asa cum nu exista incultura, ci doar forme diferite de cultura, asa exista doar forme diferite de credinta. Eu cred… cred ca tu nu ai stiut nici macar o clipa ce te face mai fericit, dar cert e ca dupa ce vei fi afland toate astea, nu vei mai putea fi fericit nicio clipa. Pentru ca nu ai de unde sa stii daca totul e adevarat sau e doar fantezie, caci niciodata nu ai avut dovezi clare ale existentei mele in si pentru tine. Sau invers: in si pentru mine. Ai fost de cateva ori acolo si ti-a placut mult. Dar te-am lasat sa aluneci pe panta care nu mai era a amandurora, pentru ca si eu, deja, imi imparteam diamantele cu altcineva. Diamantele noastre cazusera in abisul dintre noi; nu mai eram demult a ta.

Iubita, hai, mai scrii mult? Hai ca mi-e frig singur sub dus! Haaaiiiii!

(N)ever mine, (n)ever thine, (n)ever ours.

Rozul ei

– As putea sa pastrez pentru totdeauna acest moment?

Ce as fi putut sa-i raspund? Ca NU? Normal ca mi-ar fi placut sa o tinem asa toata viata, dar realitatea lui era prea zdrobitoare pentru rozul meu. L-am lasat sa ma imbratiseze cu drag de cateva ori in plus decat as fi facut-o in mod obisnuit. Bratele lui ma cuprindeau prin fata, imi mangaiau spatele, ma trageau usor de par si apoi imi atingeau, fara voia lui, evident, fundul. Mi-a spus ca vrea sa ma pastreze acolo, in camera lui, cat mai mult. A trebuit sa plec.

Dupa cateva intalniri mi-a marturisit ca nu-i mai placuse pana atunci sa adoarma cu vreuna dintre ele. Si ca mama lui nu se mai apropiase atat de bine de vreo alta prezenta feminina din inima lui. Da, dar mie nici nu-mi pasa!  A inteles ce a vrut el, s-a indragostit si s-a pierdut. Nu fii fraier! ( nu te pierde, indragosteste-te si atat!)

Cand mai ramane singur in camera lui, ma vizualizeaza. Observa calm, din coltul camerei lui atat de goale acum, cum ma ridic si-mi strang hainele, cum imi caut cerceii si bratara, cum ii aranjez pernele si apoi ii zambesc. Sta pierdut si analizeaza fiecare miscare a mea. Ii taie rasuflarea frigul de afara, iar in inima lui… Ma cauta cu privirea in televizorul acela mic, monitorul laptopului nu ma mai oglindeste, iar melodia noastra nici nu mai are aceleasi versuri. Am plecat cu cateva explicatii. S-a indragostit si n-a inteles nimic. Isi inchipuie acum, isi imagineaza mereu tot felul de scenarii. Ma vede in bratele altuia, brate mai puternice si mai curajoase, fara sa le fie frica de ce ar putea insemna imbratisarea puternica, mangaierea duioasa sau simturile ascutite, intarite, vehemente. Pot sa pastrez momentul asta toata viata?

 A reusit, totusi, sa pastreze o parte din rozul meu. Obisnuiesc sa fac asta. In toate camerele prin care am trecut am imprastiat pulbere roz de trairi intense si am inghitit praful de pe inimi. Le-a mai ramas acum urma mea din asternut si imaginatia labila.

– Ce sexy e in camasa mea! Pot sa te pastrez mereu asa?

He never looked at her that way.

 

Si-a amintit ca mai are numarul meu undeva. Cand mi-a sunat telefonul, am zambit. Mereu mi-a facut placere sa stam de vorba. Sau la tigara de dupa. Cand i-am raspuns si mi-a auzit vocea, si-a pierdut ideile. A vrut sa ma invite la o cafea, sau la o plimbare, sau la ce vreau eu, numai sa ne vedem putin. I-as fi acceptat cu placere invitatia, numai ca…

– Servus. Ah, buna! Ce mai faci? Uite, am dat peste numarul tau si voiam sa vad daca esti bine… Ma gandesc ca esti ocupata… hai ca mai vorbim, nu te retin. Poate.. poate ne intalnim intr-o zi, cand ai timp si esti pe acasa… Da, daca nu ai ce face da-mi un semn, mi-ar placea sa te mai vad.

Nu a fost hotarat, nu a stiu sa-mi spuna clar ce vrea, am presupus eu. Asa ca a ramas la fel de gol: si el, si patul, si locul din dreapta in masina. Poezia mea ajunsese la ultima strofa tocmai cand m-a intrerupt un sarut apasat, puternic… Hai sa iesim sa ne plimbam, uite ce frumos e afara! Am terminat cu zapada, am scos masina. Hai, in cat timp esti gata?

Ganduri pentru fiecare zi (I)

 Printre instinctele cele mai puternice pe care le poseda orice fiinta umana, exista nevoia de a deveni creatoare… Iar daca ea nu doreste sa creeze copii, va dori cu siguranta sa creeze opere de arta. Arta constituie dovada ca aceasta dorinta a creatiei nu se limiteaza la nasterea copiilor, la o simpla reproducere pentru conservarea speciei; ea se manifesta ca o dorinta de a merge mai departe, de a inlocui o veche forma printr-una noua, mai frumoasa, mai completa. Puterea creatoare a omului se plasazeaza intotdeauna mai sus decat nivelul sau obisnuit de constiinta, ea se gaseste intr-o parte a sufletului sau care se exprima in acel moment ca o antena, o insusire de a explora, de a contempla realitatile situate dinclo de fiinta sa, captandu-i elmentele. A crea inseamna sa te depastesti mereu pe tine insuti…

  Observa-te: esti intr-adevar fericit atunci cand ai obtinut ceea ce ai dortit? Esti cu devarat multumit? Nu. Atunci la ce concluzie poti ajunge? Ca ar trebui sa ai dorinte irealizabile, caci numai asa vei fi mereu fericit: datorita acestor dorinte. Cum se pot explica toate acestea? Prin faptul ca in gandurile, in dorintele sale, omul are posibilitati infinite, fiindca in universul sau sufletesc nu exista limite. Daca omul simte limitele, inseamna ca el insusi este limitat. 

 Doresti sa transformi un desert intr-o campie manoasa, dar cum poti proceda? Pur si simplu, lasa sa curga apa si plantele, animalele si oamenii isi vor gasi locul potrivit. Apa reprezinta viata care circula. Deci, lasa apa sa curga, viata, si nu fii preocupat sa afli care sunt copacii care vor inflori si pasarile care vor veni sa cante in acesti copaci. Cineva va spune: „Dar eu as dori sa stiu dinainte care va fi locul acestei plante sau pe ce ramura va canta aceasta pasare.” Daca astepti sa afli toate aceste detalii inainte de a lasa apa sa curga, vor trece secole si nicio floare nu va mai creste, nicio pasare nu va mai canta… Cand lasi apa sa curga, inseamna ca nu incetezi sa iubesti. Chair daca oamenii iti vor face rau, nu iti inchide inima, altfel izvorul tau va seca si te vei transforma in desert. Ei vor continua sa traiasca in timp ce tu vei fi in pericol.

Previous Older Entries