Aş vrea

… să fiu eu prinţesa din turn, cea pe care cavalerul pe cal alb o salvează de vrăjitoarea cea rea şi ursuză…

Trăim într-o lume în care poveştile recapătă viaţă. Îmi aduc aminte de „Fram, ursul polar”. A fost prima mea carte preferată, cred. Am plâns şi m-am bucurat în ritmul cărţii atunci când am citit-o şi aveam doar 10 ani. Au trecut încă 10 de atunci şi îmi dau seama că oamenii trec; cresc, se maturizează şi… trec; azi suntem, mâine e posibil să nu mai fim, deja. Din nefericire, nu mulţi apucă să se bucure de viaţă aşa cum e ea şi aşa cum trebuie; păcat!

Cum poţi să spui că ai trăit până acum dacă nu ai simţit asta? E greu de spus, iar mie imi era dor de un post siropos. Nu lacrimogen, dar siropos, ca filmele alea, comedii romantice, în care suspini şi oftezi alături de actori frumoşi, tot unul şi unul, parcă trăieşti alături de ei şi ai vrea să faci parte din happy end-ul lor.

Eu încă văd lumea în roz, atunci când îmi pun ochelarii roz… Ştiu că mi se întâmplă uneori să fiu prea optimistă, dar aşa am fost crescută. Mulţumesc, tata, pentru că mi-ai arătat ce înseamnă să fiu nr 1 şi m-ai învăţat asta, mulţumesc, mama, că mi-ai demonstrat că totul trece şi se „tratează”, mulţumesc, buni, că ai fost o femeie puternică şi că ai rămas alături de singurul bărbat pe care l-ai iubit toată viaţa şi vă mulţumesc tuturor celor care aţi avut o contribuţie serioasă asupra caracterului şi a personalităţii mele. De asta am ajuns aici, cred, că am încercat să iau ce-i mai bun de la fiecare persoană din jurul meu; din păcate, nu mi-a ieşit aşa cum mă aşteptam, dar e bine să fii şi scorpie câteodată…

Încă mai trăiesc în lumea poveştilor în care prinţul rămâne cu prinţesa în final şi trăiesc fericiţi până la adânci bătrâneţi, deşi ştiu că li se întâmplă asftfel puţinor oameni… Încă îmi place să văd paharul pe jumătate plin chiar dacă el e pe 3 sferturi gol, dar asta e doar o parte din mine. Cealaltă e realistă şi ştie că nimic nu i se întâmplă fără muncă şi fără ca cineva, acolo sus, să o iubească; cealaltă parte ştie că lumea e asta în care trăim şi că basmele au fost create de nişte nebuni, dar ce ar fi fost lumea fără ele? Aşa că mai bine trăim cu capul pe umeri şi cu picioarele pe pământ, atât timp cât încă mai visăm şi încercăm să ne ducem la împlinire toate visele…

„România terfelită”

…am încheiat citatul.

După vreo 4 zile în care am trecut prin chinuri groaznice pentru că nu mi-a mers netul, am revenit. Nici măcar nu mai ştiu ce s-a întâmplat sau ce am tot vrut să scriu pe blog, dar voi încerca.

Cel mai important e că am fost la Eurovision şi că am lucrat şi că am avut şi o emisiune dopo Eurovision şi că aia, şi că ailaltă…

Bârfe la Eurovision? Nici vorbă 😛 În afară de faptul că s-a plâns la melodia celor de la Biondo şi că a dansat Josan la recitalul lui Goran Bregovic de bubuiau başii (sîc!), nimic palpitant; poate doar atmosfera, pentru una ca mine care se prezenta pentru prima oară acolo. Cu ocazia asta, după cum a spus Ioana, ne-am pupat cu suedezii, ne-am urat numai de bine şi să ne vedem în curând, am râs cu unii şi cu alţii, ne-am tot învârtit şi ne-am ameţit şi ne-am trezit că au câştigat Nico şi Vlad Bocelli, pardon, Miriţă. Bun băiat, dar mai bine îi lăsa pe Biondo să cânte, iar Nico, deşi are o voce super, le-a cam falsat pe alocuri (şi nu am eu te-miri-ce ureche muzicală ca să-mi dau seama uşor…) Oricum, dacă a fost sau nu plagiat s-a discutat şi răsdiscutat în ediţia de luni a „Ne vedem la TVR” şi s-a concluzionat: nu a fost plagiat; pînă la urmă, le urăm baftă şi ne dorim să aibă o cântare mai bună la Belgrad, dacă acolo s-o ţine… Eu am rămas cu Biondo în cap, ca mulţi alţi dezamăgiţi de rezultat, însă, in the end, toată lumea a plecat de acolo cu zâbetul pe buze; că a fost fals sau nu, nu am putut ghici. M-am mulţumit şi cu pupicul lui Cătălin, şi cu ieşirea cu Ionuţ de la Ro-mania, şi cu altele… 😛

Am început să mă şi plimb pe jos, că am auzit că ar face piciorul frumos, aşa că am luat la pas Bucureştiul şi am străbătut arterele principale în 4 ore şi jumătate, aproape 5. Bună mişcare de duminică! 😀

Ca să nu uit de titlu şi de motivul pentru care e acolo, emisiunea de azi m-a pus pe gânduri şi stau şi mă enervez. S-a tot discutat despre impresia pe care şi-au făcut-o străinii prin alde Mailat şi nu mai ştiu care (e chiar irelevant) faţă de poporul român. Păi de ăştia au toate ţările! Oricum, în cazul Mailat s-a demonstrat că autorităţile au minţit în anumite privinţe, că există motive politice ascunse pentru expulzarea românilor şi aşa mai departe… Totuşi, nenorociţi există peste tot. Ce pot face autorităţile române? Păi e relativ simplu: ar trebui să gestioneze mai bine situaţiile de criză, să existe în Guvern (cred) PR-işti sau specialişti în comunicare care ar şi face ceva în cazuri de astea. Dar, ce ştiu eu?! Iar noi, poporul de rând ar trebui să descurajăm astfel de incidente/ accidente, să ne luptăm mai mult pentru imaginea noastră în lume şi să promovăm cu adevărat românii care îşi merită numele. Dar, again, ce ştiu eu?! Că până alta sunt o biată cetăţeancă ce-şi dă cu părerea neîntrebată, dar întăresc regula cum că „E blogul meu, aşa că scriu ce vreau!” :))

În speranţa că nu am omis nici un amănunt (important!) din zilele astea şi încheind cu gândul că despre cele două subiecte discutate ar mai fi fost multe de spus, mă mulţumesc să vă urez o seară… cuminte…

P.S. : netu’ merge, dar yahoo mail, ba!

Eurovision, song contest?!

Toată lumea e înnebunită zilele astea cu Eurovision-ul, mai ales pentru că mâine e finala. Voi fi acolo, voi trage cu urechea (şi cu ochiul, la cine e nevoie :P), pentru că mi-o cere „meseria” şi pentru că am făcut tot posibilul, ce-i drept, să ajung şi eu acolo- nu de alta, dar e un eveniment pentru ţara noastră şi pentru Televiziunea Română desigur, pentru că ea işi trimite reprezentantul mai departe…

Pentru cine nu ştie cine, ce şi cum mâine, puteţi intra pe site-ul oficial să vă daţi cu opinia pe la piese. Oricum, nominalizatele în finală sunt:

„Come This Way”- Zero şi Marius Moga

„Fairytale Story” – Nicola

„Love Is All I Need” – Tabasco

„Pe o margine de lume” – Nico Şi Vlad Miriţă

„Prea mici sunt cuvintele” – Leo Iorga şi Pacifica

„Seven Days” – Paula Seling şi Provincialii (Ionuţ Ungureanu)

„Shine” – Biondo

„The Key of Life” – Simona Nae şi Dinu Maxer

„Run Away” – Cătălin Josan

„Railroad, railroad” – RedNex şi Romania

„Dr. Frankestein” – LaGaylia Frazier

„C’ est la vie” – Yana

Pe modelul „mai departe scrie-n carte” vă anunţ că veţi afla mai multe din culise de la prietenul Spoaller, care, din câte am înţeles, va fi ţinut la curent cu evenimentele din spatele scenei (ghici de către cine :P). Ca să contribui şi eu la „perpetuarea” campaniei „Votaţi Biondo”, votaţi Biondo!

 Aşa că ne punem încrederea şi speranţele în forţele noastre adunate şi sper că informaţiile vor fi interesante şi adevărate deopotrivă. Pentru că ştim cu ce ne-am confruntat în anii trecuţi şi ca să evităm evenimente gen „Moga” sau „Indiggo”, ne dorim ca cei mai buni şi corecţi să câştige, indiferent că sunt români sau nu; ceea ce contează până la urmă e rezultatul rezultatelor, dacă am fost în stare să trimitem mai departe o trupă care să câştige premiul cel mare şi care să-i aducă la anul pe ceilalţi „europeni” la noi în ţară…

Definiţia stângii…

… şi cum să nu ai probleme la graniţă cu vecinii noştri şi bunii prieteni, bulgarii.

Ăsta era un fel de subtitlu încadrat în titlu, sau un fel de început de şapou. Whatever , că deja mă pierd. Detalii, detalii, după cum ar spune unii.

Stânga este un fel de dreaptă, numai că pe cealaltă parte. Asta a fost concluzia Ioanei când i-am zis să o ia la stânga şi am luat-o la dreapta şi am realizat că era vorba de cealaltă dreaptă în momentul în care ne-am izbit una de cealaltă. Partea bună e că nu ne cunoştea nimeni şi cei mai mulţi nu vorbeau româneşte.

Ideea principală e că de la bulgari nu prea poţi să-ţi iei multe, pentru că hainele sunt cam chicioase, de papuci nici nu mai zic, dar au un alcool ieftin de merită să faci câte o plimbare pentru asta o dată pe săptămână. Şi ce mai merită e mâncarea de la restaurantul din mijlocul „târgului”, care e fenomenal de bună şi ieftină… Servirea super, cu meniuri în româneşte dacă eşti român, ceva pe principiul „Clientul nostru, vecinul nostru.” Aşadar şi prin urmare, toată ziua am vorbit mult şi prost, am râs şi ne-am plimbat pe la soare, am luat mărţişoare, am admirat vecini frumoşi 😀 , iar dacă se întâmplă vreo nenorocire, în Bulgaria emigrez, fraţilor, în cazul în care nu-mi uit (ca ştiu eu cine) paşaportul şi mă întorc vameşii înapoi de la graniţă.

Pe modelul „Bă, care ai pus groapa asta aici, prostule?”, era să confund cu Ioana o pompă funebră (dacă nu cumva o fi defectiv de singular) cu o florărie. Dar până la urmă, tot flori suntem şi tot în pământ ajungem, deci nicio tragedie. Toate ca toate, dar cu perdeaua (care nu ştiu la ce folosea, încă) ce facem? Nu de alta, dar ne-am gândit (mai mult ea) că ar fi cabină de probă, sau ceva, unde se iau măsurile. Asta era pe meleaguri autohtone… Sadic de-a dreptul (sau de-a stângul, care este opus dreptului- trebuie să învăţ pe de rost care-i stânga şi care-i dreapta)… :))

Ioana a descris mai bine, fără cuvinte, excursia noastră, aici.

Cu ocazia asta mi-am amintit două melodii mai vechi pe care le-am auzit la restaurant şi care îmi plăceau foarte foarte tare:

Ever ever after

😀

If you like it, don’t fight it

Nu ştia nimeni că va fi aşa. Când ai venit noaptea la mine, ne-am urcat în maşină şi am plecat. Era destul de cald, nu eram prea îmbrăcaţi, dar aproape că eram uzi… de la căldura care ne invada trupurile. Atunci când m-ai atins prima dată am crezut că mă topesc; m-ai luat în braţe şi genunchii au început să-mi tremure; dar ştiai că aşa mi se întâmplă, eu nu am treabă cu fluturii din stomac, dar mi se înmoaie genunchii numai când mă priveşti pătrunzător, atât de tare încât cred că eşti deja înăuntrul meu, că faci parte din acelaşi suflet cu al meu şi că îmi invadezi spaţiul. Şi atunci te resping, mă împotrivesc, dar asta te atrage şi mai tare, nu-i aşa? Şi nu te laşi până nu mă topesc cu totul şi atunci mă controlezi şi mă las pierdută…

Love is in the air

La propriu; adică dragostea e prin aer, aşa cumva, e aiurea, pe ‘ici- pe ‘colo, se rătăceşte printre noi şi nu-şi găseşte locul. Cel puţin aşa se pare. Că devenim din ce în ce mai superficiali, că, cică, iubim şi spunem asta ca şi când am cere o pâine la alimentară, că nu ezităm să ne „spurcăm” iubirea ori de câte ori avem ocazia, că am devenit materialişti, că să iubeşti, mai nou, nu înseamnă să renunţi la tine şi să devi una cu cealaltă persoană, ci să te gândeşti că dacă are maşină îl/o iubeşti mai mult, dacă plăteşte nota la crâşmă e mai iubitor/oare şi mai grijuliu/e… Come on, lets get real!

După ce că am căzut pe scări la Sofitel weekendul ăsta şi am fost o adevărată apariţie, făcundu-mi ieşirea în mare trombă (don’t ask :P), începe să mă distreze şi „entuziasmul” cu care aşteaptă aproape toată lumea Valentine’s Day- ul ăsta. E cea mai aiurea sărbătoare. Dacă într-adevar vrei să sărbătoreşti iubirea, fie ea faţă de iubit/ă, faţă de familie, de prieteni (că de aia i se zice sărbătoarea iubirii), o poţi face de Dragobete, pe 24, că doar asta e autohtonă. Anyway, dacă tot vorbim romgleza, am împrumutat de la ei şi cvasi-sărbătoarea asta. Fie, lăsăm de la noi. Dar atunci ar trebui să fim conştienţi că nu se face primăvară nici cu o floare, nici cu o inimoară pe care scrie mare „I Love You” şi nici cu mai multe inimioare de alea hidoase înşiruite. Acum ar trebui să sărbătorim iubirea faţă de toţi cei care au fost lângă noi atunci când am avut nevoie de un umăr pe care să plângem, iubirea faţă de famlia care ne iubeşte necondiţionat, faţă de părinţi, de bunici, de fraţi şi surori, faţă de cei care nu au uitat ziua noastră de naştere, faţă de cei care ne-au adus medicamente atunci când am fost bolnavi, faţă de cei care se uită la noi cu admiraţie şi şi-ar dori să fie, măcar pentru o zi, aşa ca noi, faţă de cei care ne iubesc şi care se gândesc la noi toată ziua, faţă de cei care ne iubesc fără ca noi să ştim, faţă de cei pentru care iubirea e mai presus de ei… faţă de toată lumea care merită iubită şi care merită un dar din partea noastră; darul iubirii, cadoul nostru cel mai de preţ (ceva în genul filmului „The Ultimate Gift”, care, apropo, e super tare şi cu ocazia asta mi-am găsit un nou actor preferat- Drew Fuller- păpuşăăăăă :D)

Ştiu că tu mă iubeşti pentru trupul meu; tu mă iubeşti pentru chip; ţie ţi-ar plăcea să mă mărit cu tine, acum, dacă se poate; ţie ţi-ar plăcea să fugi cu mine în lume; tu mă iubeşti pentru ce scriu, pentru mintea mea; tu mă iubeşti pentru că visez; tu mă iubeşti pentru că îţi dau un motiv pentru care să te trezeşti dimineaţa; tu mă iubeşti pentru că te ignor mereu; tu mă iubeşti, dar nu-mi spui asta de teamă că ţi-aş putea râde în faţă, deşi ştii că eu nu sunt aşa; ţie ţi-ar plăcea să pui în practică toate visele alea cu mine; tu ai vrea să-ţi spun că şi eu te iubesc; ţie ţi-ar plăcea să mă atingi măcar, să vezi cât sunt de reală; tu ai vrea să mai speri că sunt pusă de-o parte pentru tine. Cum ţi-ai imaginat momentul în care îţi voi spune şi eu că te iubesc? Mi-am imaginat momentul ăsta de o mie de ori, sau, poate, mai mult. Era într-un parc, era soare şi primăvară, copacii erau înfloriţi şi toate trăirile noastre erau cât se poate de vii. Îţi era frică să mă atingi, să nu mă sparg, sau să nu mă evapor, îţi era teamă că dacă îmi spui ceva, s-ar putea să interpretez greşit. Şi oricum, eu sunt o încăpăţânată; n-aş fi ascultat niciodată vorbele tale, aş fi făcut ca întotdeauna, exact aşa cum vreau eu. Tu mi-ai fi reproşat asta şi că nu înţeleg, mi-ai fi spus că de asta nu ne înţelegem, iar în secunda următoare eram întinşi pe iarbă, tu peste mine, ţinându-mă strâns ca să nu mă mai pierzi niciodată, gândindu-te deja la momentul acela din noapte în care, transpiraţi şi obosiţi, am deschide geamul să fumăm o ţigară, să glumim puţin, să ne gândim la ziua de mâine ca şi când ar fi la o sută de ani distanţă… Ai plânge la mine în braţe pentru că ştii că numai eu te înţeleg şi ştiu prin ce treci, mi-ai povesti toate lucrurile pe care eu le ştiam deja, mi-ai mai pune un pahar de vin şi apoi ne-am pierde sărutările printre visele dinspre dimineaţă. Apoi, când deja ne-am trezit, eu să nu mai fiu lângă tine în pat, să găseşti un bilet pe care scrie frumos, de mână, „Te iubesc!” şi să înnebuneşti la gândul că iarăşi m-ai pierdut; imediat apoi, eu apar aproape goală, numai în cămaşa ta, cu o cafea aburindă în mănă, spunându-ţi „Bună dimineaţa!”…

Dar, desigur, asta e doar ficţiune, nu-i aşa? 🙂

Previous Older Entries