Azi am fost blondă

Cine m-a văzut ştie despre ce vorbesc. Cine nu, dau anunţ în toată ţara data viitoare când îmi mai scapă.

–––––––––– pot fi cine vreau–––––––––––

Eu cred că nu putem să fugim de ceea ce suntem. Cred că există dragoste mai presus de cuvinte, cred că ea nu moare, cred că iubirea nu poate fi fabricată şi ştiu că iubirea necondiţionată e cel mai pur sentiment. Dacă eşti în stare să faci asta, înseamnă că poţi spune că ai simţit că trăieşti. Aşa îşi iubesc câinii stăpânii; ar face orice pentru ei, din simplul motiv că-i iubesc. Aş fi făcut şi eu orice, aş mai face încă… pentru acea persoană care mă poate iubi necondiţionat; pentru acea persoană pe care aş iubi-o necondiţionat, pentru dimineţile în care am bea cafea în pat, am privi răsăritul de la un balcon plin de flori, pentru serile în care ne-am plimba pe faleză, ţinându-ne de mână ca prima oară, pentru nopţile fierbinţi în care mi-ai spune că sunt cea mai bună şi că nu ai uitat niciodată mirosul meu… Aş adora clipele în care ne-am atinge buzele, ne-am privi în ochi, ne-am ascunde privirile timide, pline de subînţelesuri şi nu ne-am mai gândi nicio clipă că nu e bine. Totul ar fi bine, şi nu ne-am gândi nicicând la despărţire, şi nici nu am visa cu ochii deschişi la clipe nesfârşite, ci numai am preţui acel moment; momentul în care îţi voi spune că voi simţi aşa toată viaţa şi că nimic nu va schimba acel sentiment; momentul în care îmi vei reaminti că mă iubeşti mai presus de orice şi că vei avea grijă de mine toată viaţa… Aş mai face orice pentru zilele în care am asculta melodiile noastre, pentru ţopăiturile pe pat, pentru plimbările prin parcuri, pentru descoperirea lucrurilor noi din Bucureşti şi din ţară, pentru vizitele îndelungate la prieteni buni, pentru piesele de teatru, pentru prima dată la Operă, pentru comediile de la cinema, pentru concertele la care vom merge, pentru excursiile nefinalizate, sau încheiate cu noi plimbări… Aş face tot pentru tine! Numai să mă găseşti. Ţi-am spus ce vreau, tu ce aştepţi?

Dacă ai intrat în horă, acum joacă!

Pe bune, eu nu mai merg în „Pat”. Nu de alta, da-i pe ţeapă. Nu dau detalii, dar aseară m-am enervat. Nici măcar muzică nu au pus. Ceva gen acum o sută de ani, apoi o piesă mai recentă, de vreo zece ani, iar muzică nouă canci. „Whatever”, zic, şi plec!

Totuşi, în „Zvon” e mişto. Am mai fost, dar am uitat să zic. Prietenii mei s-au distrat şi mai vor să meargă. Mai nou, umblă vorba prin târg ( a se citi pe acasă pe la mine) că localurile pe care le recomand sunt „foarte tari, frate!”. Aşadar (şi prin urmare) Andra vrea să meargă, vrea să o ia şi pe Ioana, iar Iulia a zis că nu a mai fost niciodată până aseară dar sigur mai vine cu mine şi data viitoare. Îmi pare rău că am dezamăgit-o cu patu’ vieţii, dar na, data trecută când am mers a fost tare fain. Şi nu aş fi ajuns acolo dacă nu era plin în Hard Rock Cafe, ăla originalu’, în care voiam noi iniţial să mergem. E cel mai cel dintre cele mai cele, cel puţin din Bucureşti. Da’ să nu daţi toţi năvală, că iară nu mai prind locuri. Nu de alta, dar rezervări nu se fac, sîc!

Anyway, în altă ordine de idei mă bucur tare pentru gagica mea, Ioana, că e şi ea, în sfârşit fericită, că băietu’ se poartă foarte frumos cu ea, că e şi ea apreciată aşa cum trebuie şi mă mai bucur şi pentru Iuli şi Ştef, că sunt cei mai simpatici moldoveni pe care-i ştiu şi că le stă foarte bine împreună şi pentru că s-au certat şi s-au împăcat imediat şi păreau atât de fericiţi; mă mai bucur şi pentru mine, că, deşi nu mă trage inima la învăţat zilele astea, oricum nu am nimic mai bun de făcut şi totuşi, cu atâta fericire, nu au uitat fetele mele de mine şi mă iubesc în continuare… 🙂

Oficial îmi merge bine

Păi da. Unu la mână, una dintre prietenele mele cele mai bune de care mi-e un dor nebun naşte peste o lună. Şi are fetiţă. Şi deja i-a cumpărat o grămadă de haine şi are o burtă cât o şură şi soţul ei e cel mai fericit bărbat din lume. Şi asta mă face să mă gândesc la ziua în care voi fi şi eu mămică… Doamne, ce departe e!

Apoi, îmi voi urma o veche pasiune, imediat după sesiune. „Dance to express, not to impress!” este motoul sălii de dans la care voi merge. Apoi, pe lângă asta, voi face tae- bo şi Pilates. Abia aştept! Dintotdeauna am visat să fiu ca una dintre dansatoarele din „Dirty dancing” sau ca seducătoarea tipă din videoclipul lui Chad Kroeger & Santana- Into the night…

Next… sesiunea merge bine deocamdată. Două s-au dus… 2 more to come… Aşa că pieptu’ sus şi Doamne- ajută!

În altă ordine de idei, dacă tot am „luat la talpă” bdul Decebal, trebuie să menţionez că şi Cafe Pink arată foarte bine. De pe din-afară e cam roz, dar pe dinăuntru e ca la Moulin Rouge… (nu că aş fi fost în Paris, dar so I’ve heard…)

Oficial îmi merge bine? You could say so…

But still, am uitat să menţionez de filmul de aseară, care m-a făcut şi mai tare să cred că oamenii sunt buni, iar cei care nu sunt ar putea fi determinaţi să facă fapte bune. 😉 Ideea filmului (PRObabil că era o comedie destul de veche) se baza pe faptul că unul dintre fiii Diavolului trebuia să-i ia locul tatălui. Bunicul Lucifer nu mai avea demult nicio treabă cu Împărăţia Adâncurilor, iar fiul lui trona peste imperiu. Nevrând să lase nimănui locul pe Tron (pe motiv că niciunul nu este destul de matur încât să menţină echilbrul dintre bine şi rău), fiii mai mari s-au supărat şi au plecat pe Pământ, unde puteau să facă tot ce voiau cu minţile oamenilor. Aşa că, „Prâslea cel Voinic”, ăla mai mic dintre toţi, a fost trimis de către tatăl grijuliu şi iubitor să-i aducă înapoi pe ceilalţi doi. Ăsta micu’, urât şi vai de capul lui, face numai prostii, se îndrăgosteşte de o „răţuşca cea urâtă” şi, datorită ei, face lucruri bune. Moare şi ajunge în Rai, unde o cunoaşte pe mama lui şi astfel află că el a fost progenitura iubirii dintre un înger şi un diavol, şi că din cauza asta are o putere extraordinară şi va ştii cum să o folosească astfel încât să menţină echilibrul dintre bine şi rău pe Pământ. Se întoarce şi, bineînţeles, urmează nişte lupte fantastice, demne de basme, între fraţi, iar ăsta micu’ reuşeşte să-şi învingă adversarii, să-şi salveze tatăl de la moarte şi să contribuie la salvarea omenirii. Totuşi, vă imaginaţi că povestea e mai complexă, că apar nişte personaje super-fantastice, gen câine vorbitor şi alte alea, dar în mare, asta e povestea.

Ce mi-a plăcut mie cel mai mult? Faptul că e o versiune modernă a basmelor pe care le-am învăţat în liceu şi că fiul Diavolului era pe jumătate Înger; că a existat iubire între bine şi rău, că în orice situaţie se poate colabora, că dacă îţi asculţi inima învingi şi cele mai aprige greutăţi… In the end, binele învinge şi everybody lived happily ever after…

Torn

Pub-ing, bar-ing, club-ing…

Dupa ce am povestit atat de infocata despre ceainaria care ar trebui sa-mi deconteze cheltuielile facute in cadrul ei (pe ceai bun, vin fiert si sandvisuri si alte alea), si dupa ce am laudat constructia lui G-point (ce ciudat sa zic eu asta 😛 ) am ajuns- oare cum? – in Pat. Nu nu, in Club Pat. Foarte tare, frate! In afara faptului ca era asa de aglomerat (cam ca in autobuzuri si metrouri la ore de maxima „audienta”) de nu prea puteai sa te misti printre oameni cu paharul in mana fara sa versi jumate din lichid, localul arata foarte bine. Peretii vopsiti in roz, bleu si lila pe un fundal alb, muzica misto, cam de toate felurile (adica house, r’n’b, oarecum si rap cu influente shaggy si sean paul…) si cica ar exista si paturi. Asta nu am vazut-o ca nu am putut sa ma desfasor, if u know what I mean… Probabil ca sunt niste canapele mai extinse, cumva, carora le-ai putea atribui denumirea de paturi. Asta dupa ce am vizionat Club Aqua. Asta e mai mic decat Pat dar cam la fel de dragut, poate putin mai select (daca-mi permit cuvantul). Doar l-am vizionat, asa in trecere, nu de alta, dar rezervarea pentru masa se anulase ca am intarziat :)) Asta la categoria „club-ing”…

La „pub-ing & bar-ing” tin sa mentionez sa nu mergeti niciodata in Crem Caffe ca o sa va para rau ca dati 7 lei pe un Santal. E prin Romana, dar nu merita nici sa-l vezi pe dinafara. Inauntru e prea multa lumina pentru un bar (cred ca asta se vrea a fi), peretii au aspectul erei Victoriene (o fi existand asa ceva?!), cu tablouri multe, inutile si neconcordante pe pereti, un tavan prea inalt si o baie mult prea urata; singurul lucru misto din baia aia era oglinda, pe care se misca, cica, un fel de poza de revista in care era prezentat barul. Da’ atat! Foarte fain e in Turabo, in Victoriei. Totusi, daca nu esti un fan Audi s-ar putea sa te oboseasca toate chestiile gen tablouri, loggouri, postere, cani, insigne si alte alea, toate cu Audi… Si inca ceva, in prima incapere am sesizat prea mult fum. Tan, tan, tan, tan… Si, nu in cele din urma, restaurantul Horoscop e foarte dragut, bine plasat (mancarea nu stiu cum e ca nu m-am dus sa mananc, inca…), dar servirea e foarte buna, privelistea idem, iar aranjamentul localului… ca la restaurant!

Dupa toate astea stau si constat ca as fi putut sa-mi aleg alta meserie, ca de exemplu, critic de localuri. Pam Pam! :))

Yeah, it rullzzz

Aseară am redescoperit ceainăria Green Tea. G-sus, mi-a plăcut aproape la fel de mult ca şi prima oară… De data asta am băut şi un vin fiert, că acolo cel mai bun ceai e vinul 😛 Şi am stat la taclale, şi am mâncat sandviş cu pui şi salată şi am fumat narghilea şi mirosurile, şi gusturile, şi tot…..

Şi ne-am mutat în G Point mai târziu, că la ceai era prea linişte… şi la fel de tare m-au încântat mini-fântânile arteziene din podea, aşa ca prima oară. De data asta le-am arătat eu fetelor ceva drăguţ şi le-a plăcut şi mai mergem … Cine vrea să vină, să se anunţe din timp. Garantăm privelişti frumoase. 😛

Între timp, câteva piese frumoase. Remember?

„Săru-mâna!” Say what?

Da, aşa m-a salutat o fată în lift. De fapt, asta e tendinţa tuturor: să mă salute ca pe o tanti. Nu ştiu dacă doar din politeţe, dar deja când aud „Sărut mâna, domnişoară!”, sau „Sărut mânuşiţele!” sau „Spune-i mulţumesc lu’ doamna!” (la adresa mea) îmi vine să o iau la sănătoasa. Am numa’ 20 de ani. E adevărat că nu mai sunt ca la 18, dar mare diferenţă nu-i… Probabil că de la distanţă par mai doamnă aşa… că după ce se uită mai bine, toţi îşi schimbă atitudinea, în sensul că nu mai sunt „Sărut mâna”, ci „Bună”… tot aia e, pe acolo…

Anyway, dacă tot am 20 de ani, pot spune că pentru o zi am învăţat multe… Şefa (sau, mă rog, jumătatea şefă) de la serviciu ne-a povestit mie şi Ioanei cam cum stau lucrurile cu viaţa asta. Printre altele, noi toţi am fost minţiţi în stil barbar de către toţi profesorii noştri inculţi (sau de o altfel de cultură, să îi spunem „subcultură”, pentru că nu există incultură, ci doar variaţii ale culturii fiecăruia). Nu că am fi noi mai culţi decât ei, dar să spunem că am învăţat mai multe la vârste mai fragede. Şi anume, toţi ştim că universul ăsta e compus din materie şi energie şi că toţi suntem nişte atomi umblători. Până aici simplu şi corect. Ce nu mai ştim, dar e cât se poate de logic, e că toţi suntem o trinitate: corpul (sau forma fizică a corpului), înăuntrul formei (adică „săculeţii” şi „motoraşele” din noi) şi spiritul (sau noi, aşa cum ne definim şi ne înţelegem ca persoane). Numele noastre nu îi sunt atribuite formei, ci nouă, sufletelor. Noi suntem entităţi, fiecare din noi reprezentând o singură entitate triadică. Orice obiect care ne înconjoară e o entitate; locul în care tu stai acum este o entitate spaţio-temporală; nu putem să ajungem într-un alt spaţiu decât părăsindu-l pe cel în care ne aflăm acum. Şi aici intervine şi „paranormalul”. Toate spaţiile au etaje… de la parter până la ultimul. Nu putem trece de la un etaj la altul decât părăsindu-l pe cel de dinainte, şi luănd „liftul”, asta în cazul în care nu poţi trece prin pereţi; însă, unele persoane o fac şi pe asta, treaba lor cum că la asta nu mă pricep. Vezi tabelul periodic al elementelor lui Mendeleev şi ai să-l înţelegi mai bine acum: la primul nivel e H, la al doilea, e O. La primul nivel e Universul, copmus din bulgării de foc pe care noi îi numim stele. Din când în când, mai trece H şi la al doilea nivel, cel al O, unde suntem noi, cu Terra noastră. Şi atunci, 2 atomi de H (hidrogen) se iau de mână cu un atom de O (oxigen) şi se formează ceea ce numim ploaie… (H2O)

Dar, ceea ce e important e că oamenii sunt construiţi astfel încât ei nu pot trăi singuri; pentru că masa asta de atomi din care suntem alcătuiţi formează legăturile nervoase care se leagă, care ne fac să simţim… cum e când o persoană te ia de mână… nu simţi ceva? nu întreg organismul tău începe să vibreze, să facă un transfer de energie? Dar ce zici de faptul că un cuvânt înseamnă „cu vânt”, „cu suflu”, „cu viu grai” la propriu. Asta este adevărata origine a „cuvântului”, pentru că el este o înşiruire de sunete, pentru că atunci când vorbim dăm o parte din noi, din viaţa noastră, din focul care arde în noi, pentru că dacă vorbeşti 10 minute continuu oboseşti… Pentru că în noi arde un foc, inima, centrul nostru. Omul este împărţit în două zone: cap- brâu (prima) şi de la brâu în jos (a doua zonă). Ei bine, în prima zonă arde focul, acolo se află capul, iar înăuntru sunt emisferele creierului: una din ele conduce şi cealaltă se supune; altfel am înnebuni… În zona capului se alfă gura, „castelul de ape” în care sălăsluieşte „limbul” (şarpe alb, la origini).. de asta nu putem să vorbim când avem gura uscată; e o peşteră… pe acolo scoatem sunetele, iar gura în sine este o entitate pentru că este vie… Prin „viu grai” am spus, nu?

Limba română e cea mai bogată limbă dintre toate; e plină de adevăruri spuse în pilde, sau, mai bine zis, e plină de pilde cât se poate de adevărate… Noi, oamenii, suntem nişte proşti (pardon faţă de cei care nu se simt). Noi nu ştim că „Ai grijă ce spui!”, „Vorbeşte gura fără tine”, „Te-a luat gura pe dinainte”, „Gândeşte bine ce zici” au rădăcini practice. Înainte ca orice lucru de pe lumea asta să fi existat, el a fost gândit. Toate lucrurile pe care le gândim se întâmplă, pentru că şi gândurile noastre sunt energie. Şi ce se întâmplă cu energia în Univers? Se transformă în materie… Ei bine, acum au logică mai multe lucruri?! De asta tastatura la care scriu e tare, pentru că aşa o ştiu eu, pentru că spun că e tare, şi e. De fapt, toate lucrurile sunt lanţuri de atomi, cum spuneam mai devreme. Dacă nu mai credem în ele, sau intervenim asupra legăturilor dintre ei, le distugem…

De asta merită să îţi trăieşti viaţa din plin; pentru că orice greşeală o plătim scump, sau cu moartea, pentru că asta e singura viaţă de care suntem conştienţi şi asupra căreia avem control, pentru că ceasul ticăie şi dacă nu facem nimic, şi dacă muncim, şi dacă încercăm să ne construim o viaţă bună, aşa cum trebuie, ca să ne ducem menirea la bun sfârşit…

Nu ştiu cât de corectă în exprimare am fost, însă toate lucruile astea sunt logice (în opinia mea), iar felul în care dna Monica mi le-a explicat înseamnă mai mult decât cuvintele pe care le-am înşiruit aici… În încheiere, dacă vrei cuvinte, înşirui literele, dacă vrei o poveste, înşirui propoziţiile, dacă vrei o carte, înşirui filele… Aşa suntem si noi, înşiruiţi şi prinşi în legături: cea cu neamul nosrtu, strămoşii şi viitorii fii, şi cea cu societatea şi persoanele din cadrul ei. De asta nu putem trăi singuri- pentru că nu putem!

Previous Older Entries