Counting down the days

Ei bine, nevoita fiind sa iau o pauza de internet si sa fac o cura de messenger, toata saptamana am clacat. N-am avut net, ca astia-de-la-net au pile la Cel de Sus, si cum ploua sau bate vantul, cum pica si stimabilul net… si bineinteles ca nici nu mai revine, decat cu interventii serioase la Curtea de Apel.

Oricum, scuzata fiindu-mi absenta, anunt ca probabil din nou ma voi retrage de pe „piata”. Nu de alta, dar mai sunt doua zile pana la implinirea a 21 de ani de cand mama m-a nascut. Si voi fi putin ocupata, ca deh, azi chef la cabana, maine chef prin crama ( si am facut si rima, ca sa-si spuna parerea si poeta din mine 😛 )

Am primit deja si cadouri frumoase… unul ar fi faptul ca, asa cum spuneam in postul despre fratele meu, va tin la curent (pentru cine se mai intreaba cum decurg treburile). In urma unor analize facute in Italia, la Genova, medicii au concluzionat: il vor opera in vara, in iunie mai exact, pentru ca procesul de recuperare va dura ceva timp si trebuie sa-si vada si copilul de scoala; asta in ideea in care, in Romania, medicii spuneau ca nu au cum sa-l opereze si ca nu exista vreo forma de tratament- cel putin nu la noi. Mai multe despre asta voi putea sa afirm atunci cand se va intoarce mama, ca stiti cum se pierd informatii relevante printr-o convorbire telefonica. Oricum, aventura a fost una de rememorat, caci ai mei au pierdut avionul sambata, cand trebuiau sa plece, l-au luat pe ala de duminica, un drum de aproximativ 260 de km intre Fagaras si Otopeni- Bucuresti l-au facut in 7 ore… ca deh, a fost prima zi in care a nins si bineinteles ca nimeni nu era pregatit. Aventura si stres, dar am scos zilele alea adrenalina din mine 😛

Anyway, the main point is ca eu nu voi fi pe aici zilele urmatoare, decat asa, poate, invizibila, sa verific mailuri sa eventual sa respund comentariilor, deci sa nu va suparati pe mine,ca ma straduiesc 🙂 Au avut loc si alte evenimente frumoase pe parcurs ce am lipsit, dar va dati seama ca nu obisnuiesc sa dau chiar tot din casa. Va las intre timp cu piesa mea preferata din ultimii doi ani, cu care i-am exasperat pe toti acum doua veri si al carei videoclip l-am cautat de am capiat de atunci si iaca-ta ca l-am gasit, proaspat si cald. 😉

Va pupa mama! Numa’ bine!

Rihanna feat. Justin Timberlake- Rehab

Anunțuri

Despre fericirea mea, a ta, a lor

Fericirea e un lucru in cautarea caruia merita sa alergi toata viata…

Pentru ca viata te bucura cu momente nepretuite, da-i importanta. Invata in fiecare zi ceea ce trebuie sa refaci, sa repeti sau sa reconstruiesti. Invata ca tot ceea ce ti se intampla nu sta in puterea ta, ci in mana celor cu care interactionezi, in puterea celor pe care i-ai ranit sau i-ai bucurat. Invata ca Universul e creat pentru tine si lucreaza impreuna cu tine. De asta stii ca ceea ce vei face va fi mereu ceea ce primesti inapoi.

Intrebandu-ne mereu care ar fi lucrurile care ne fac fericiti, uitam sau ratam din start esentialul. Nimeni nu ne-a invatat probabil ca fericirea este aici, acum. Nu maine. Ceea ce cauti maine e ceea ce ai primit si azi, dar in doze diferite. De asta se spune ca in cautarea fericirii merita sa alergam toata viata. Partea proasta e ca nu ni s-a spus ca avem parte de ea in fiecare zi.

Desi viata mea nu a fost mai mereu roz, Cineva acolo sus m-a iubit intotdeauna; desi mi-a luat pe-o parte, mi-a dat pe cealalta. Si Slava Cerului! am primit ce-am meritat, cu bune si cu rele.

De asta data, as vrea ca acest Judecator sa faca o exceptie, una mica de tot, pentru ca peste 10 zile e ziua mea (devin majora in toate statele) si ar putea sa-mi faca un cadou. Si nu mi-as dori prea multe; iar chiar daca nu le merit, as putea sa le primesc in avans, ca apoi sa pot sa Il rasplatesc.

Probabil ca cel mai mare cadou pe care l-as fi putut primi e faptul ca pleaca fratele meu la clinica din Italia. Apoi, un alt cadou pe care sigur il voi primi, e ca cei dragi sa fie alaturi de mine, asa cum pot, macar in gand, daca nu geografic. Altfel, mi-as mai dori ca lumea sa nu ma mai priveasca precum o nebuna cu probleme fiindca nu am iubit; nu am pentru ca nu l-am gasit pe Mr Right, sau Mr. Big, asa cum ii spunea Carry (pana atunci nu ma multumesc prea mult nici cu Mr. RightNow). Nu am defecte majore (desi le am si eu pe ale mele, mai micute 😛 ), nu sunt nebuna si nici nu fug de baieti ca naiba de tamaie; pur si simplu nu am, inca. Voi acorda cuiva la un moment dat statutul de iubit al meu. Asa ca sa nu cumva sa credeti ca daca sunt asa cum ma vedeti sau ma stiti e musai sa am prieten; uite ca se poate ca si fetele ca mine sa fie singure, asa ca nu va feriti de ele… purtati-va ca atare si nu veti stii de unde sare Rabbytu’ ( daca nu, tineti morcovu’ mai la vedere 😉 )

Asa ca, fericirea mea e aia pe care mi-ai dat-o tu, pe care ti-am facut-o eu si care s-a rasfrans asupra tuturor. Fericirea noastra e cea pe care am cladit-o impreuna si pentru care vom alerga in fiecare zi.

Don’t go chasing after butterflies, when everything you want is right here by your side… (Norah Jones- Butterflies)

Ratacirile fetei nesabuite

Nu am mai citit Mario Vargas Llosa pana acum. Dar sunt convinsa ca il voi mai citi de acum incolo. Desi pe unii ii plictiseste stilul lui, pe mine cartea asta m-a tinut cu sufletul la gura. Presupun ca ar avea acelasi efect si asupra voastra, daca ati avea curiozitatea sa o cititi dupa ce va voi reda cateva pasaje. Puteti sa spuneti ca este un”manifest la cultura”, dar v-as recomanda sa o cititi… sau sa cititi, in general 😀

Revenea mereu si mereu la acelasi subiect, cu pauze in care beam tacuti vin, fiecare cufundat in propriile ganduri. Oare era pervers sa ma intreb ce-l durea mai mult, plecarea ei sau golirea contului secret din Elvetia?

Nu fusese nicodata asa de jucausa ca in dimineata aceea. Si cred ca n-avea sa mai fie nici dupa aceea. Nu mi-o aminteam asa de spontana, abandonandu-se clipei, fara sa pozeze, fara sa-si inventeze vreun rol, inspirand caldura diminetii, lasandu-se prada luminii filtrate prin coroanele salciilor plangatoare si venerand-o.

A iesit din camera, fara sa-si ia ramas bun. M-am gandit ca era doar o toana trecatoare, dar n-am mai stiut nimic de ea toata saptamana urmatoare. Am asteptat-o zadarnic miercurea si vinerea urmatoare, insotit in singuratatea mea doar de mongolii razboinici. Cand am ajuns la Russel Hotel miercurea urmatoare, portarul indian mi-a inmanat o scrisoare. Ma informa sec ca pleca in Japonia cu David.

Mitsuko a luat initiativa de a vorbi despre fata nesabuita. A facut-o pe la mijlocul cinei, in modul cel mai firesc cu putinta, intrebandu-ma daca doream s-o sune pe compatrioata mea pentru a o anunta ca sosisem. Mai bine asa decat s-o sun eu, caci cavalerul cu care traia era, se pare, un Othelo japonez si poate chiar un asasin.

– N-o sa mori, am asigurat-o in soapta, sarutand-o usor pe par. Or sa-ti faca un control si daca ceva e in neregula, o sa te vindeci. O sa fii iarasi frumoasa, sa vedem daca in felul asta o sa ma faci sa te iubesc din nou.

Despre toate astea mi-a vorbit indelung, stand toata seara si o buna parte din noapte intinsi pe pat, ea cuibarindu-mi-se la piept. Se imbracase din nou. La rastimpuri tacea, ca eu s-o pot saruta si sa-i declar ca o iubesc. Mi-a spus toata povestea asta – adevarata, mult inflorita, total falsa?- fara dramatism, aparent obiectiva, fara auto-compatimire, dar, asta da, usurata, multumita, ca si cum dupa ce a spus-o, putea muri impacata. A mai trait inca 37 de zile, in care s-a purtat ca o sotie model, asa cum imi jurase in Cafe Barbieri. Cel putin cand durerile ingrozitoare n-o tintuiau la pat, sedata cu morfina.

„In vara anului 1950, Ricardo Somocurcio trece de la pantaloni scurti la pantaloni lungi. Petrecerile se tin lant in cartierul Miraflores din Lima, iar viata este traita in ritm de mambo. Pana cand Ricardo se indragosteste de Lily. Pentru totdeauna. O pierde si o regaseste, mereu sub un alt nume, in scenarii variate: Lima burgheza, apoi Parisul revolutionar al anilor ’60, Londra hippy din ’70, Japonia moderna. El este baiatul bun, care viseaza sa traiasca la Paris si crede ca intalnirile lor tin de destin. Ea este fata rea, o aventuriera calculata, care crede ca intalnirile lor tin doar de hazard.”

S-a furat pantoful !

Sambata, la clubul de la noi din „raion” , ca de obicei, vine lume multa. Inclusiv eu, ca deh, e sambata si mergem la club. Asa ca ma cocot eu pe cele mai inalte tocuri pe care le am si purced, impreuna cu amice si amici de-ai mei. Evident ca la un moment dat ma izbeste durerea de picioare din cauza incaltarilor si ma asez, cu scopul de a ma odihni cateva secunde, ca apoi sa pot relua dansul. Insa, avand in vedere ca nu ma vedea nimeni (shhh, sa nu mai spuneti), imi dau jos pantofii si imi pun picioarele langa ei. Dar se gandeste un stimabil amic sa-mi fure pantoful, crezand ca o sa ma simt mai ceva ca Cenusareasa. Ei bine, n-a fost chiar asa, caci, neputand sa ma ridic in picioare sa merg sa-mi recuperez botina, faceam tot felul de semne care s-ar fi putut traduce drept „Te roooggg, da-mi inapoi papucul sa ma incalt si eu. Te roooggg! Nu ma face sa vin la tine ca nu iese bine :)) ” Pana la urma, vazand ca nu are nicio sansa sa vanda una bucata pantof, fara pereche, mi-l da inapoi. Morala: nu-ti lua tocuri mari la dans ca nu cumpara nimeni pantoful ?!?

Postul asta a fost scris datoria faptului ca cei din jur s-au amuzat la tentativa de targuiala in locul si momentul cu pricina si voiau un post despre asta. Poftim. Sper ca inca vi se mai pare amuzant, caci eu nu am ras prea tare nici atunci. Ma bucur totusi ca am prins piesa mea preferata incaltata.

Decat sa te lase sa pleci, mai bine te lasa sa mori

Titlul e putin mai dramatic decat realitatea; o realitate care nu e departe de dramatism.

Revin la capitalismul salbatic in care traim, sau traiesc. De data asta la un mod prea personal poate. Cu toate ca am scris prin iunie un post despre fratele meu , nu am mai revenit asupra subiectului. Asa ca revin acum, cu o mare ofuscare si suparare…

Prin diverse metode, tratative, actiuni, am reusit sa intram in contact cu o clinica din Italia, de la Genova. Pentru ca in Romania nu exista niciun tratament pentru edem limfatic, sau, mai bine zis, pentru boala fratelui meu, am descoperit noi ca putem beneficia de un tratament in strainatate. Strainatatea s-a dovedit a fi curioasa si interesata cu privire la cazul fratelui meu, Mel (prescurtarea de la Emanuel). Asa ca, dupa ce au analizat indelung cazul, analizele si fotografiile facute copilului de 16 ani acum, au decis ca vor sa-l ia „sub aripa lor”, sa vada daca au ce sa-i faca acolo. Deci nu stiu nici ei sigur daca pot sa-l opereze, sau daca ii pot da un tratament, dar cu siguranta l-ar expune unor teste mult mai amanuntite si mai serioase decat la noi, in speranta in care vor putea determina un diagnostic exact si ii vor putea prescire un tratament; adica il vor pe post de cobai. In incapaciatea materiala de a pleca la Genova pe cont propriu, am demarat actiunile pentru formularul E112. Recunosc, fara pile si relatii destul de bine puse, nu am fi ajuns cu el acolo unde trebuia. Asadar, ni se promite ca totul va fi in regula, ca saptamana asta va intra dosarul in Comisia medicilor, la Brasov, si ca dosarul va fi aprobat, avand nevoie de inca vreo doua semnaturi. Speranta era mai mare acum decat oricand altcandva.

Mai devreme, pe cand ma aflam la Biblioteca Academiei, ma suna mama. Plangand. Dosarul nu ni s-a aprobat. De ce? Pentru ca, asa cum exista un nomenclator pentru meserii, exista unul si pentru boli. Ceea ce are fratele meu nu se inscrie printre ele. Deci, decat sa te lase sa pleci, mai bine te lasa sa mori. Mai aveam un pic si izbucneam in sala de lectura. M-am abtinut si m-am calmat. Si imi vine sa ma duc sa ii strang de gat pe toti nenorocitii si sa-mi iau fratele de mana si sa plec acum cu el in Italia, la clinica. Dar nu pot; puterile mele omenesti sunt mai limitate decat credeam. Asa ca astept rezultatul de maine, cand ai mei se vor afla din nou prin spitale, prin diverse relatii, sa vada daca mai pot face ceva…

Si pana atunci, ma inchid din nou in „Ratacirile fetei nesabuite” a lui Mario Vargas Llosa si celelalte carti pe care le citesc in paralel. Probabil ca, pe parcurs ce speranta mi se va narui, voi reveni cu alte detalii…

UPDATE- 14.11.

Prin interventia prefectului, s-a ajuns la concluzia ca „s-a produs o fisura in formular, dar va fi remediata si dosarul va fi acceptat”. Asadar, luni cica se rezolva. Inca nu ma bucur, si nici nu dau din coada, insa ma intreb, desi retoric, ce ar fi fost daca nu era interventia prefectului? Ticalosii! Ii multumesc si unchiului meu pentru interventii si ca m-a ascultat. Imi cer scuze pentru stresul pe care l-am provocat si le multumesc si celor care au fost alaturi de mine; si care probabil ca vor mai fi, atunci cand voi avea nevoie de un sprijin moral. Caci despre asta este vorba. In rest, totul se rezolva… Asteptam aprobarea dosarului ca sa putem sa ne bucuram. Si chiar daca nu va fii aprobat, mama va pleca impreuna cu fratele meu la Genova, sambata urmatoare.

Intre timp, iata cam cum se manifesta limfedemul:

Oraşul- arenă

ARÉNĂ, arene, s.f. 1. Spaţiu aşternut cu nisip, rumeguş etc. din mijlocul unui amfiteatru antic, unde se desfăşurau reprezentaţiile. 2. Teren de sport, împrejmuit cu tribune pentru spectatori. 3. Fig. Sferă, domeniu, loc de desfăşurare a unei activităţi. – Din fr. arène, lat. arena.

ARÉN//Ă ~e f. 1) (în antichitate) Spaţiu circular aflat în centrul unui amfiteatru special amenajat pentru reprezentaţii. 2) Spaţiu din mijlocul unui circ în care se desfăşoară reprezentaţiile. 3) Teren de sport înconjurat de tribune, pentru spectatori. 4) fig. Sferă, domeniu şi loc de desfăşurare a unei anumite activităţi sau a unui proces. ~ internaţională. ~ politică. /<fr. arene, lat. arena

ORÁŞ, oraşe, s.n. 1. Formă complexă de aşezare omenească cu dimensiuni variabile şi dotări industriale, având de obicei funcţie administrativă, industrială, comercială, politică şi culturală; urbe. ♢ Loc. adj. De oraş = care provine din oraş, care are caracteristicile, aspectul, obiceiurile etc. de la oraş. ♢ Haine de oraş = a) haine mai bune decât cele de lucru; b) haine orăşeneşti, croite după moda de la oraş. 2. P. restr. Partea centrală a unui oraş (1); centru. 3. Populaţia, locuitorii unui oraş (1). – Din magh. város.
Sursa: DEX ’98

Ei bine, acum să tragem linie şi să calculăm… să vedem ce iese…

După calculele mele, Bucureştiul e un exemplu concret şi corect de un astfel de oraş-arenă. Nu simţiţi şi voi cum vă apasă câteodată? Nu că mi-ar displăcea, însă, nu de puţine ori, mă simt ca în „cuşcă”, dacă-mi este permis termenul. Deşi, aparent, Bucureştiul îţi ofera o oarecare libertate, capitalismul ăsta sălbatic în care ne zbatem mă strânge ca un corset, cam ca acela pe care îl purta chinuită Scarlett O’Hara în Pe aripile vântului. Şi în aceste cazuri, destul de izolate, retragerea în oraşul meu de la munte mi se pare favorabilă; o alegere favorabilă sănătăţii mele mentale şi nu numai.

Oraşul meu arenă are anumite părţi rele, pe care cred că oricine ar fi trecut măcar o dată pe aici şi le-a putut denumi după bunul plac. Eu le numesc „bucureştenisme”, aşa cum numesc drept „făgărăşenisme” lucrurile care îmi displac acasă. Fiecare cu ale lui… Totuşi, printre bucureştenismele tipice se numără piţipoancele si derivatele, masculii alfa care sar din BMW şi încearcă să te atragă în capcană, security-guys care arată ca porcii, dar ei sunt mândri pentru că gecile de pe ei au calitatea de a-i face să creadă că grăsimea se calculează în Newtoni, jmekerii, membri rasei care au denaturat sensul cuvântului ţăran… ş.a. Însă astea nu sunt tipice bucureştenilor, ci locuitorilor Bucureştiului, care sunt un fel de trib al Babylonului.

Pe de altă parte, cealaltă categorie de locuitori ai oraşului meu arenă se bucură de festivaluri, de emisii speciale televizate- ca de exemplu aniversarea a 80 de ani de Radio România, de Sonoro 2008, la a cărui ediţie de marţi seara am luat parte şi eu, în calitate de spectator. Un spectacol de muzică de cameră, Variaţiunile Goldberg, în aranjamentul pentru trio de coarde de Dmitry Sitkovetsky- Johann Sebastian Bach, care a avut loc la Catedrala Sfântul Iosif şi care a fost o adevărată hrană pentru suflet. E drept, mă imaginam în faţa unui şemineu arzând cu o cană de vin fiert în mână, însă şi asta face parte din farmecul pe care ţi-l oferă un astfel de spectacol. Toate astea, pe lângă alte activităţi mai mult sau mai puţin cotidiene- ca mersul la Biblioteca Academiei în căutare de publicaţii din ’69, sunt cele care dau un farmec aparte capitalei. Cine spune că Bucureştiul e „naşpa”, nu a fost pe unde ar fi trebuit şi nu a văzut nimic. Plus că mai avem şi mall-uri o grămadă, printre care şi Băneasa Shopping „Shitty” prin care poţi să pierzi timpul la o tura de „jogging” când nu e vreme de plimbat prin parc, sau mers la Teatru sau la Operă…

Oraşul-arenă are ceva ce-i numai al lui, pe lângă universităţi de renume, oameni bogaţi şi săraci deopotrivă, maşini ultimul răcnet parcate în faţa unor baruri, puburi, restaurante luxoase. Are, pe lângă toate astea, dezavantajul de a te costrânge în libertatea lui să adopţi la un moment dat spiritul de turmă; acum rămâne la atitudinea fiecăruia ce turmă îşi alege. Eu mi-am ales-o pe a mea, deocamdată, deşi s-ar putea să inventez una nouă…

Ziua Morţilor

Nu „La Mulţi Ani”, nu! Nu prea ai ce să le zici morţilor, chiar dacă e ziua lor. Eventual poţi să transmiţi păreri de rău celor care i-au pierdut pe aceşti oameni.

Îmi aduc aminte că acum vreo 4-5 ani, de 1 noiembrie, am mers împreună cu mama într-un cimitir din Făgăraş ca să aprindem lumânări… necunoscuţilor. Noi nu avem morminte aici. Altundeva am avea, dar nu aici. Aşa că am plecat la cimitir să aprindem lumânări la mormintele acelora care au fost uitaţi, sau cărora nu are cine să le mai aprindă câte o lumânare. A fost drăguţ, într-un oarecare macabru sens al cuvântului, să ne imaginăm cum sufletele acelor trupuri care cândva se numeau oameni ne zâmbesc şi ne mulţumesc pentru grijă.

Azi nu mai merg să aprind lumânări la morminte necunoscute. Le am pe ale mele, pe cele din suflet şi gânduri. Pe care nu le afişez, bineînţeles, că nu am de ce. Dar eu le cunosc, şi aprind câte o lumânare fiecărui „mort” din mine. Nu vreau să vă îngrozească lugubrul din mine, căci de fapt totul e învelit într-o aură frumoasă şi zâmbitoare, grăitoare şi strălucitoare. E doar acolo o mică parte ce s-a învineţit, s-a sugrumat şi a murit, oricât de mult aş fi încercat eu să o păstrez vie. Ba chiar şi amintirile acelei părţi se şterg; au început de fapt demult să se şteargă. Dar cred că ăsta e sensul firesc al vieţii, cred că aşa trebuie să decurgă evenimentele, iar pe principiul „toate la timpul lor”, suspin şi îmi scriu viaţa, sau de fapt îmi înscriu viaţa în tiparele neobişnuite ale firescului.

Bukowski ar zice că „dragostea e un câine venit din iad”; iar eu îl contrazic, cu puterea cu care mai poate trage măgarul obosit şi biciut la căruţă. Cu toate că lumânările morţilor din mine ard pătrunzător, lumina mea îi mai dă putere egoului să strălucească; orice ar fi, ego-ul, sau alter ego-ul, că le mai şi încurc, ţipă din toţi rărunchii la mine când dau semne de oboseală: „Sus, că mai ai multe de îndurat! Respiră, speră, caută, găseşte! ” 

Ăsta e un post dedicat morţilor din fiecare dintre noi, pentru că sunt convinsă că oricine ai fi şi citeşti acest post, au existat vremuri în care cel puţin ai jurat că anumite lucruri din existenţa ta sunt moarte şi îngropate. Ei bine, astăzi, de ziua lor, slăveşte-le şi fi-le recunoscător pentru tot ceea ce ele au făcut pentru tine, pentru puterea pe care ţi-au dat-o, pentru avântul spre pasul dinainte, pentru faptul că ele au murit şi au făcut loc lucrurilor proaspete care acum îţi bucură şi fericesc existenţa…