Sfârşitul unei iubiri (2)

Am terminat-o. Cred că e cea mai tristă poveste de acest gen după Maitreyi a lui Eliade. Nu mai scriu niciun pasaj. Zic doar atât, că am terminat-o de citit cu lacrimi în ochi.

Pentru că ea, Sarah, e amanta lui Maurice şi soţia lui Henry. Pentru că între ea şi Henry nu există iubire şi se refugiază în braţele lui Maurice. Pentru că el este singurul bărbat pe care l-a iubit şi-l va iubi vreodată. Pentru că, în timpul războiului, o bombă explodează lângă casa lui şi îl doboară sub dărâmături. Pentru că Sarah îl vede şi crede că e mort; şi îi promite lui Dumnezeu că dacă îi mai dă o şansă la viaţă îl părăseşte şi îi dă dreptul la fericire cu o femeie necăsătorită. Pentru că Maurice apare în uşă exact în timp ce ea se ruga. Pentru că ea îşi respectă cuvântul şi 2 ani nu-i mai vorbeşte. Pentru că Maurice o caută, o aşteaptă, dar nu o găseşte. Pentru că Henry se împrieteneşte cu Maurice şi îi mărturiseşte că are impresia că soţia lui îl înşală. Pentru că Maurice se oferă să vorbească cu un detectiv particular. Pentru că detectivul îi fură jurnalul lui Sarah şi Maurice îl citeşte. Pentru că atunci îşi dă seama că Sarah l-a iubit în tot acest timp şi că viaţa lor unul fără celălalt a fost un chin. Pentru că Maurice îi mărturiseşte la un moment dat lui Henry că el şi Sarah au avut, în urmă cu 2 ani, o aventură. Pentru că Henry a ştiut întotdeauna că Sarah nu-l iubeşte şi el a fost un pămpălău şi un fraier, dar a iubit-o. Pentru că Maurice şi Sarah se decid spre final să fugă împreună. Pentru că Sarah se îmbolnăveşte atunci şi timp de 9 zile nu-i mai răspunde lui Maurice. Pentru că după toată agonia asta a aşteptării, Henry îl sună pe Maurice să-i spună că Sarah a murit din cauza bolii. Pentru că cei doi ajung să se mute în casa soţului încornorat, din iubire pentru Sarah şi pentru că suferinţa unuia o întrece pe a celuilalt.

Pentru că niciunul n-a apucat să se bucure de ea, pentru că iubirea lor a fost înfrântă de prostie şi pentru că amândoi, idioţii, au pierdut-o…

Forgive me, God, for I have sined!

M-am spovedit şi m-am împărtăşit. Azi, în sâmbăta mare, pe ultima sută de metri. Mă simt mai bine acum. De ce, m-ar întreba unii? Ce te face să te simţi mai „curată”? Simplu. Pe principiul „crede şi nu cerceta”, modestul motiv pentru care mă simt aşa e că Domnul mi-a auzit păcatele, spuse cu voce tare şi regretându-le (poate ăsta e singurul moment în care regret ceva…) Sunt credincioasă din fire şi aşa am fost crescută. Dar, totuşi, de ce sentimentul nu e complet?

Poate pentru că trebuie să te ierte cei faţă de care ai „păcătuit”? Poate că dacă aceia pe care i-ai făcut să sufere te iartă, nimic nu mai contează. Nici măcar iertarea divină. Poate că dacă banalul „Îmi pare rău!” spus cui şi atunci când trebuie te „spală” de tot ce ai făcut sau ai gândit rău. Pentru că toate faptele şi gândurile tale au rezultate. Poate că dacă îţi ispăşeşti „pedeapsa” eşti iertat, poate că dacă îţi pare într-adevăr rău, totul se şterge. Iei un burete şi dai totul la o parte, lăsând loc lucrurilor curate. Te-am iertat! Mă ierţi?

Cu iepuraşul nu m-am mai certat, pentru că a fost drăguţ şi le-a luat alor mei cadouri. De fapt, fratele meu a fost un mini-iepuraş anul ăsta, însă, când veni vremea de împărţit cadouri, a realizat ca a uitat-o pe mama. Şi totuşi, cu o sinceritate debordantă, a privit-o în ochi şi, cu părere de rău că doar atâta are pentru ea, i-a spus:”Tu mă ai pe mine, mami!”… Şi atunci m-a lovit panica şi mi-am dat seama ce mult adevăr conţin vorbele unui puşti de 15 ani. „Tu mă ai pe mine… tu mă ai pe mine… tu mă ai pe mine…”

I don’t believe in miracles / But they happen every day…

Pentru absenţa pe care o voi avea zilele următoare, îmi cer scuze. Şi tocmai de asta, îţi urez de acum cele mai frumoase Sărbători Pascale şi multă înţelepciune, căldură, lumină şi iubire!

Alexandra

Iepuraşule, de azi nu mai vorbesc cu tine!

Cred că anul ăsta iepuraşul nu a luat lista cu persoanele potrivite la el pentru a împărţi cadouri. Aşadar, m-a cam sărit la capitolul adidaşi. Cică a fost ocupat cu frate-mio, cu ai mei şi cică a uitat că mai sunt şi eu copil. Sau aşa credeam eu… Deci nu mi-a adus exact ce mi-am dorit, încă, dar cel puţin mi-a satisfăcut altele…

Printre ele, mă bucur că Sorin Platon m-a invitat să scriu pe blogul lui, mă bucur că am apucat să termin de citit o carte fabuloasă şi că am început alta pe care sper că o voi termina cât mai curând ca să va zic detalii, impresii; mă bucur că am mers la sală, aşa cum mi-am plănuit, şi că toate visele mele încep, încetuc-încetuc, să se materializeze, mă bucur că mi s-a vindecat tăietura aia rea şi urâtă de la mână (mă rog, aproape), mă bucur că a ieşit totul bine până la urmă la muncă, mă bucur că mâine merg acasă, să mă mai odihnesc şi eu; mă bucur că plec la mare şi că, dacă vii, ne vedem pe-acolo la o bere, mă bucur că primăvara asta mai are un pic şi trece şi vine vara şi ne vedem iar la mare, acolo unde începe dragostea, sau se termină, sau acolo unde te chinui să prinzi răsăritul ( Ioana are o experienţă în sensul ăsta ); m-am bucurat iar ca un copil când am văzut mai devreme, la Unirii, un purcel drăguţ, roz, pe post de magnet de pus pe figider şi că lângă, am descoperit un Şoarec’, tot pe post de magnet; şi am vrut să-mi iau, numa că nu avea rost…

Deci, iepuraşule, dacă nu cumva e prea târziu, îmi aduci şi mie ceva mic de tot acolo, ca să cred că te mai gândeşti la mine? Şi lasă că adidaşi îmi iau eu, că mi s-a pus pata! 😉

Sfârşitul unei iubiri (1)

„O poveste nu are nici început, nici sfârşit; în mod arbitrar cineva îşi alege un moment din experienţa sa de la care priveşte înapoi sau înainte.”

(…)

„Nu mi-a trecut câtuşi de puţin prin minte că am să mă îndrăgostesc de ea. În primul rând, era frumoasă şi femeile frumoase, mai ales dacă sunt şi inteligente, îmi creează un anume sentiment de inferioritate. Nu ştiu dacă psihologii l-au numit deja complexul Cophetua, dar întotdeauna mi-a venit greu să simt o atracţie sexuală dacă nu am avut un sentiment de superioritate intelectuală sau fizică. Tot ce-am observat la ea atunci când am văzut-o prima dată a fost frumuseţea şi fericirea ei şi modul de a atinge oamenii cu mâinile, ca şi cum i-ar fi iubit.”

(…)

Adeseori mă deconcertase prin rostirea fermă a adevărului. Pe vremea când eram îndrăgostiţi, încercam s-o fac să spună mai mult decât adevărul – că iubirea noastră n-o să se sfârşească niciodată, că într-o zi ne vom căsători. N-aş fi crezut-o, dar mi-ar fi plăcut să aud aceste cuvinte de pe buzele ei, poate doar ca să am satisfacţia de a le respinge. Numai că ea n-a jucat niciodată acest joc de a se preface că ar crede, iar apoi, brusc şi pe neaşteptate îmi spulbera orice reticenţă printr-o frază atât de tandră şi de profundă…”

Recviem pentru un vis

„Imaginaţi-vă o Divina Comedia a Americii secolului XX – fără Paradis şi plină de călăuze mincinoase, în care „pădurea deasă”  este cea a viselor care ucid. Sara visează să apară în emisunea ei preferată îmbrăcată într-o rochie roşie; Marion, Harry şi Tyrone visează să dea lovitura şi să părăsească Bronxul care, comparativ cu ce va urma, nu e prima bolgie a Infernului, ci Purgatoriul inocenţilor. Ca reflexe ale Visului American, toate iluziile personajelor sunt cancerigene, în final fiecare visător trezindu-se în bolgia lui, la capătul tuturor experienţelor de mântuire chimică imaginabile. Pastilele de slăbit, ciocolata, talk-show-urile, heroina, amfetaminele, visele meschine, toate sunt droguri în egală măsură şi toate dezbină mintea, sufletul şi trupul, până la anihilarea, dezmembrarea sau umilirea definitivă a fiinţei. La aproape 30 de ani de la publicare, cartea lui Hubert Selby Jr. rezistă prin faptul că nu cosmetizează chipurile schimonosite ale Americii şi ale individului confruntat cu propriile iluzii.”

În sfârşit, am terminat de citit „o capodoperă” ( The Nation).

Acum sunt la începutul cărţii „Sfârşitul unei iubiri” de Graham Greene.

I saw it

Pentru cine nu intelege, uitati versurile:

After the storm
Had passed
I wondered how long
The break in the clouds would last

I saw something in your eyes
I’m sure
(Oh baby) I saw it
Something in your eyes
I wanted it for myself

I sit and I wait
And I stare
Still wishing for a divine intervention
To lift me from my chair

I saw something in your eyes
I’m sure
(Oh baby) I saw it
Something in your eyes

I saw something in your eyes
I’m sure
(Oh baby) I saw it
There was something in your eyes
I wanted it for myself

You and I have come so far
We’ve reached beyond the farthest star
Time and time and time again
I want you back
You were a friend
We can’t pretend

I saw something in your eyes
I’m sure
(Oh baby) I saw it
Something in your eyes
I wanted it for myself

Ne jucam de-a televiziunea (2)

Partea a doua, cea de ieri…

Nu mai zic cate s-au intamplat intre partea I si a II-a… ca au fost prea multe… Pana la urma, ala n-a mai venit, aia nici n-a anuntat si tot nu a mai venit, ala s-a scuzat, dar tot degeaba si tot asa. Am zis ca ne jucam de-a televiziunea…

In alte parti, toti vin la repetitii, nu maraie unul, acum toti au treaba, au turnee, au alte chestii de facut ca cica nu au fost anuntati la timp… Whateve’, zic eu. Fite! Probabil ca daca eram ca ei faceam la fel.

Si totusi, inregistrarea s-a desfasurat, cu vreo 2 minusuri in desfasurator, dar nimic grav. Au venit principalii, adica aia de pe scena: Vlad Mirita, Nico, Ghe. Turda, Zoia Alecu, Nicola, Mihai Constantinescu, Marius Teicu, Cotabita de la VH2, Irina Loghin, Angela Moldovan, Maria Butaciu, Fuego, Nae si Vasile, Stela Popescu si Alexandru Arsinel, Sarmalele Reci si multi altii, a fost la telefon si Pompilia Stoian, am avut si iepuras, si oua rosii si de toate, incat am intrat bine de tot in atmosfera.

Atat de bine incat Marina ne-a urat tuturor „Paste Fericit!” la plecare si, de oboseala si stres a confundat masina altuia cu a ei- „De asta nu se descuie cu cheie de VW Opelul asta… hm…” Am ras toti de ne-am cocosat, ne-am spus „Noapte buna!” si am plecat fiecare in treaba lui…

Previous Older Entries