Lacrimi vesele

Inspirata de articolul Mihaelei Radulescu din Elle octombrie, am vrut sa ii dau frau liber imaginatiei si sa incep cu acest oximoron din titlu. Si sa continuu…

Din lacrimi ne-am nascut. Din lacrimile mamelor noastre, din suferintele lor, dinauntrul lor, de acolo de unde vin si lacrimile: din sufletul petecit de sperante si vise, dinauntrul fiintei, din extaz si agonie. Lacrimile izvorate din noi sunt expresia celor mai pure sentimente; numai actorii se pot preface atat de bine, insa nici atunci nu suntem convinsi ca, de fapt, nu plange propriu-zis personajul bine inradacinat in actor si atunci cele doua egouri se confunda vag.

happy_tears Invatam ce sunt lacrimile din prima secunda de viata, pe patutul din maternitate, pe scaunele de la gradinita si apoi la scoala, cand nu iese bastonasul asa cum trebuie, cand lectiile de matematica elementara ni se par imposibile, cand nu ne lasa parintii sa iesim cu bicicletele sau sa stam mai mult afara la joaca. Lacrimile ne insotesc in adolescenta, si atunci devin parca si mai puternice; si plangem din cauza parintilor neintelegatori, din cauza examenelor picate sau a frustrarilor acumulate in liceu, plangem din cauza iubirii neimpartasite, a sperantelor irosite, a jocului dragostei si a neputintei datorate varstei.

Anii lacrimilor se prelungesc pana la maturitate, cand foarte rar mai poti sa vezi vreun barbat plangand; si nu din cauza ca nu ar simti vreunul nevoia sa faca asta, ci pentru ca i s-a insuflat de atatea ori ideea ca trebuie sa fie puternic, „sa fie barbat si sa nu planga precum o fata”, incat mai degraba din orgoliu decat din rusine, refuza sa dea frau liber lacrimilor care le inunda si lor sufletul cateodata. Si mie imi plac barbatii care plang, pentru ca asta e dovada suprema de curaj: ai nevoie de barbatie ca sa poti plange in fata unei femei, ai nevoie de cea mai mare putere sa poti sa-ti incalci promisiunea facuta „barbatului” din tine cum ca voi nu faceti asa ceva, ai nevoie de o femeie care sa iti sarute lacrima dupa lacrima si sa-ti aline durerea. Dar cum se face ca noi, femeile (sau cele in devenire) plangem din nenumate motive adanc instalate in sufletele noastre, fara ca macar barbatii nostri sa fie acolo pentru o strangere in brate sau pentru un sarut? Nu-i corect. Noi plangem pentru familiile noastre, pentru barbatii nostri, pentru neintelgerea de care ne lovim, pentru alinarile de care nu avem parte atunci cand avem nevoie, pentru situatiile descurajatoare prin care trecem la serviciu, pentru copiii pe care nu-i avem, pentru lipsa timpului de a plange de fericire. Nu mai avem timp sa mai plangem de bucurie, caci lacrimile noastre vesele nu mai sunt indreptate catre noi, asa cum sunt lacrimile triste: ele nu sunt indrepate catre motivul nasterii lor, ci catre noi, cele care ne-am lasat afectate de evenimente, idei, fapte, oameni. Nu mai avem timp sa plangem de fericire caci dupa atatea lacrimi triste, de durere si dezamagire, nu mai avem puterea sa luptam pentru o lacrima de speranta. lacrimi_vesele

In fiecare dintre noi se afla un izvor nesecat de lacrimi acreditate sa planga: de bucurie, dar mai ales, de durere.  Sensibilitatea noastra are nevoie sa se exprime prin cele mai pure scurgeri de lacrimi, pentru ca, in spatele peretelui protector de femeie care iubeste degeaba, sa descoperim cat de minunate suntem, cat de puternice si luptatoare ne-am nascut, cat de „barbate” suntem ca infruntam si acceptam sentimentele creatoare de lacrimi. Poate cate o partida de plans e despre ceea ce redescoperim in noi, nu despre ceea ce am pierdut. Poate ca lacrimile sunt despre diminetile minunate de toamna, despre zambetul persoanei iubite, despre cartile minunate citite, despre bratele puternice ale celui care te strang noaptea inainte de culcare, despre cuvintele si mainile celui care ne ia fata inlacrimata si saruta lacrima dupa lacrima… despre victoria campionilor din vietile noastre, a puterii celor din jur si a sperantei pe care am crescut-o din lacrimi dezamagite.

„Cand plange o femeie, nu intotdeauna un barbat e de vina, dar el e mereu una dintre lacrimi…” (Mihaela Radulescu)

Reclame

In perspectiva

Stiu ca titlul l-am ales in timpul cursului „Agentiile si firmele de RP”, ieri. Nu mai stiu de ce, dar s-ar putea sa-mi dau seama pe parcurs. Din fericire, prima zi de scoala ( parca suna ca un eveniment extraordinar, care, desi, nu a mai avut loc demult, mi-a dat ceva fluturi prin stomac) a fost surprinzator de placuta, si totusi, intr-o oarecare masura, plictisitoare… adica iti imaginezi cum e sa ai cursuri de la 9 dimineata la 6 seara… nu e tocmai ca la banchet, sau bal, sau petrecere. Dar a fost o zi superba in Sibiu si am apucat sa ne si plimbam putin.

Cel mai incantator lucru pentru mine a fost profu’ de la primul curs, care mi-a dat incredere in mine in timpul scurtelor, dar deselor conversatii pe care le-am avut referitoare la ceea ce ne preda/ discutam. Mi-a spus ca PR-istii nu stiu sa scrie articole de presa de genul interviurilor sau al reportajelor, iar eu m-am trezit spunandu-i ca „ba eu stiu” ( la ce m-oi fi gandit, nu stiu, ca oricum nu sunt PR-ista -inca, poate sunt una in devenire, hopefully), iar apoi l-am lamurit ca specialzarea mea la licenta a fost jurnalismul; iar apoi, evident, intebarea lui „Bine, da’ atunci de unde stii atatea chestii de PR?”… Raspuns: „Pai… am facut in primul an…”. Asta in cadrul unei sali de curs plina de absolventi de „Comunicare si relatii publice” ai aceleiasi facultati la care m-am inscris si eu la master.  The main idea e ca m-am bucurat foarte tare sa observ ca dialogul a fost unul simpatic si prin replicile pe care mi le-a dat, acest profesor m-a determinat sa am o mai mare incredere in mine si sa constat ca n-am fost chiar degeaba la facultate in primul an, si ca, in ciuda faptului ca am picat examenul la PR cu 4 ( eu si cu ceilalti 70% din colegii mei de an) si am luat restanta cu 9, mi-au ramas in minte ideile principale, cu mici scapari, evident, ca la unele intrebari care-mi erau adresate am cam dat-o-n balbaiala. Macar m-am scos cu un zambet larg 😀

Privind acum in perspectiva (si in acelasi timp facand retrospectiva), chiar imi dau seama ca am facut alegerile potrivite, poate cele mai potrivite in ceea ce priveste specializararile alese pentru studii universitare si postuniversitare. Cine stie, poate semestrul urmator ma aleg cu o bursa in Belgia, ca m-am interesat si nu e greu ( nici macar nu trebuie sa fiu prea desteapta :P); as fi ales Germania, dar nu stiu limba si nici nu pot sa-i mint c-o stiu, ca o sa ma descoase la interviu. Dar, daca nu, ma mai gandesc, ca am tot timpul dn lume la dispozitia mea.

Voi mai incerca, intre timp, sa-mi deschid totusi un sediu fizic pentru „Biroul suflete” din dotare, caci, pana atunci, chiar si in lipsa unei competente profesionale in domeniul psihologiei, voi acorda sfaturi si povete, in masura in care experienta-mi de viata ma lasa.

In timp ce am scris lucrurile astea am redescoperit-o pe Lucie Silvas… canta superb, enjoy! I wish you a day as beautiful as you are!