Take a look at me now

There’s just an empty space… There’s nothing left here to remind me, there’s just the memory of your face…

Daca ar fi sa scriu cate o scrisoare persoanelor importante din viata mea, nu cred ca as stii cum sa incep. Dar as stii ce sa le spun. Nu cred ca as folosi cele mai potrivite cuvinte, dar as putea sa ma fac inteleasa. Stiu ca e tarziu acum, si ca sunt obosita si trista… dar asta nu inseamna ca scriu sub influenta impulsului de moment. Cred ca ma gandesc demult la asta… Ce le-as spune acelor oameni din viata mea care au insemnat ceva pentru mine, la un moment dat, daca as stii ca maine nu i-as mai vedea? Ce as putea sa le arat, ca sa-i conving ca am fost reala, ca am fost acolo cu toate sentimentele si incertitudinile mele? Cum as putea sa le spun ca nu e nevoie sa-mi simta lipa, pentru ca mereu am fost alaturi de ei, macar cu gandul, si ca as vrea sa stie ca niciodata nu i-am uitat si nu i-am pierdut printre altii? Cum sa fac eu toate astea si multe alele, acum, cand oricum nu mai prea conteaza nimic din ceea ce a trecut, si cand viata tuturor merge mai departe? Cum sa le spun ca eu, in optimismul si curajul meu, in naivitatea si maretia planurilor mele am ramas ancorata in trecut, in ce am facut impreuna, in zambetele, rasetele si lacrimile pe care le-am impartit cu toti pe rand? Cum sa mai spun acum, cand sustin sus si tare ca m-am maturizat emotional ca pot sa iau decizii corecte, cand tocmai acum ma inec in lacrimi?

As fi vrut sa-mi pierd memoria la un moment dat; as fi vrut, de fapt, sa nu fi stiut nimeni ca exist si eu, si n-as fi vrut sa insemn nimic pentru nimeni, nicicand; caci atunci cand insemni ceva pentru o anumita persoana, viata acelei persoane este afectata de tine si de prezenta ta. Am ajuns acum la jumatatea drumului pe care vreau sau voiam sa-l urmez. Acum nu mai stiu ce vreau, sau cred ca niciodata n-am stiut de fapt. Cu atatea evenimente in jurul meu ma pierde realitatea; si nici nu pot reveni cu picioarele pe pamant, sau la realitate, caci realitatea pe care o traiesc eu, deformata sau nu, e mult mai dramatica decat realitatea multora…

Astept ( activ) acum sa-mi treaca. Poate e doar o senzatie de moment(e). O senzatie pe care o tin demult in mine si pe care, oricum, nu am cum sa o exprim prin cuvinte… prea putin poate, pentru felul in care o traiesc. Stiu, daca m-ai vedea, n-ai spune ca am ceva de ascuns, vreo emotie neimpartasita sau vreun gand maret; traiesc ca si cand totul e in regula, caci asa a fost mereu, si asa v-am invatat si v-am obisnuit cu mine. N-as vrea sa stric acum toate astea, doar dintr-un moft de a vrea sa traiesc altfel, cu alte amintiri si alte sentimente.  Multi imi spun ca sunt puternica; ii cred…

Stii, desi poate nu par asa, nu sunt deloc tare; am momentele mele de slabiciune grosolana; sunt buna sa dau sfaturi si sa le sustin cu argumente, dar nu sunt deloc buna sa trec peste toate trairile mele, si sa nu le dau o asa de mare atentie. Nu sunt deloc desteapta, nu am fost deloc smechera cand m-am autosugestionat continuu ca „asa e bine” si ” nu trebuie sa ma las”. Pentru ce? Ca sa raman in continuare cu lipsa apartenentei la o familie inradacinata, cu sentimentul ca nu am spus niciodata tot si ca n-am vrut sa ranesc pe nimeni, dar mi-am frant inima… Nu stiu daca o sa trec vreodata peste toate momentele si persoanele frumoase din viata mea, dar sper ca voi gasi puterea sa le accept asa; poate, vreodata , voi fi destul de matura incat sa privesc toate astea dintr-o alta perspectiva si poate, atunci cand ma voi uita din nou la toate fotografiile, ma voi recunoaste acolo fara sa retraiesc si acele sentimente; poate ca, atunci cand voi fi in stare, voi gasi si momentul sa va spun, fiecaruia dintre voi, in parte, exact ce simt.

Pana atunci, uitati-va la mine… Nu e doar un spatiu gol? Am fost noi, vreodata, reali? Imi pare rau ca v-ati purtat cu mine urat cateodata, sau ca mi-ati pus la indoiala sentimentele; imi pare rau ca nu am fost destul de certa si convingatoare atunci cand v-am cerut sustinerea morala; mai mult, imi pare rau ca m-am daruit cu totul sentimentelor pentru voi, si ca nu am pastrat putin si pentru mine, ca tare as fi avut nevoie acum de un suras… Nu-i tarziu, in ciuda orei, dar e oare prea devreme sa plec mai departe? Daca vedeti in mine mai mult decat ceea ce v-am oferit eu, va rog sa-mi spuneti, rupeti-ma de mine si obligati-ma sa vad ce trebuie… Multumesc!

Am fost prea mica… si inca mai am de crescut… De maine, totul va fi bine… mai putin ochii mei poate, putin umflati si rosii; desigur, voi spune ca e de la aerul conditionat de la birou…