Economy Class

Passengers, welcome aboard. Please, take your seats and fasten your seatbelts…

Urmatoarea escala, amintirile.

Nu cred ca mai stiu cum e sa fii un adolescent nevinovat, care traieste cu impresia ca viata e frumoasa. De cand am intrat putin in dedesubturile urate ale televiziunii, imi doresc sa nu fii intrat in domeniul asta vreodata. Sau imi doresc sa ma fii facut mama curva. Pardon, am scris curva? Aham… da, curva deci. Televiziunea e curva. Si daca nu esti si tu asa, nu te integrezi. Asta in cazul in care nu vrei sa ramai doar omul din spate… Nu dezbat, doar constat…

In drum spre serviciu, in dimineata zilei de ieri, adica joi ( ca la mine deja e 1 noaptea, vineri dimineata mai exact), imi aminteam cu placere de vremurile demult apuse. Rememoram acele vremri minunate din primul an de facultate, in care singura mea grija era cum sa fac sa fiu cat mai putin timp departe de iubitul meu de atunci, sau cum sa fac sa-mi treaca mai repede weekendurile pe care nu le petreceam impreuna ( desi locuiam in acelasi apartament). Asta era grija mea… si ce bine mai era. Acum, nu am alte griji decat cum sa fac sa am invitatii pentru ziua urmatoare la emisiune, cum sa fac sa termin materialele pentru emisie cat mai repede, ca sa nu fiu in intarziere, cum sa mai fac cate ceva frumos pentru televiziunea la care lucrez, cum sa fac sa ma descurc bine in tot ceea ce fac si sa le fiu pe plac sefilor pe care ii stimez atat de mult, cum sa-mi fac timp sa ajung la coafor sau manichiura, sau cum sa ajung macar pana la supermarketul din colt ( care la 11 noaptea pare atat de departe) sa-mi cumpar lapte.

Acum, problemele mele au devenit superficiale. Da acum, nu atunci… Acum am cele mai neinspirate griji pe care mi le-as fi putut crea. Si asta pentru ca intotdeauna am fost de parere ca viata nu se rezuma numai la a te realiza pe plan profesional. Stiu totusi, acolo undeva in adancul inimii, ca viata e inca mai mult decat atat, mai mult decat grijile de zi cu zi, mai mult decat probleme pe care singuri ni le facem, mai mult decat cafeaua de dimineata si cea de noapte si mai mult decat trufia personala. Mai cred si acum, la ora asta, dupa discutia din seara asta cu un regizor artistic, ca pot sa ma realizez si daca nu ma culc cu unii si cu altii. Si daca nu, mai am trei variante: ori sa devin ceea ce nu am fost si nu mi-am dorit sa fiu niciodata, fie sa ma reprofilez sau raman unul dintre oamenii din spate.

Imi amintesc cum ma durea-n paispe’ de lumea rea, cum ma feream de realitatile crunte ( si parca, totusi, ireale) in care ne invartim si de care ne lovim la fiecare pas sau metru facut cu tramvaiul 34. Imi amintesc cum imi doream sa fiu o Carrie Bradshaw a Romaniei sau o Printesa Indaratnica a Bucurestiului. Nu mai vreau sa fiu nimic. Nu mai vreau sa port ochelarii roz pentru ca nu imi mai aduc nimic bun; m-au ferit prea mult de toate cele… acum mi-e relativ greu sa ma cobor la nivelul dobitocilor care ma invata ce e aia viata si cum trebuie sa o traiesc. Mda, destul de dure cuvintele… dar mai bine ma culc cu baiatul acela frumos si interesant cu clasa C, care macar mi-a spus ca nu vrea altceva de la mine, decat cu vreo 3 care m-ar putea propulsa pe sticla…. si nici macar fara sa fiu sigura de asta… Probabil ca la ora asta gandesc cu scris negru pe alb, dar ce conteaza? Poate fi numai o iluzie, sau o poveste dintr-un roman prost inspirat. Cert e ca viata mea se schimba intr-o oarecare directie. N-as vrea sa ma judecati sau sa ma criticati pentru ceea ce scriu, caci e pura fantezie inspirata de realitate…. traiesc intr-o continua deziluzie ( mai degraba decat iluzie) caci asta mi-am dorit sa fac. Asadar, cine nu se adapteaza, e mancat de jungla din jur. (sper ca nu sunt singura care a avut curajul sa scrie despre asta)

Buna seara! Aici Romanesti, Bucuria!

Reclame