Respir

Imi inchipui cum ar fi viata mea fara coincidente. Ma intreb, in primul rand, daca s-ar fi putut intampla ca ele sa nu existe. Si-mi dau seama ca au farmecul lor. E ca si cand m-as intreba ce ar fi viata mea fara inghetata. Nu prea pot sa-mi inchipui lucrul asta, desi cred ca as putea sa traiesc si fara, bineinteles, internata undeva la nebuni si legata.

Viata iti ofera o gramada de lucuri la care te astepti; lucruri pentru care ai muncit din rasputeri si acum observi rezultatele. Si viata mea a facut parte din aceasta categorie. Insa, de o vreme incoace, viata mea a deschis ochii, de fapt i-a intrecrapat un pic, asa incat ajunge sa vada ca nu mai e destul numai sa ma lupt pentru ceea ce vreau, sa visez si sa sper, incercand sa fac din mine un om mai bun si asa, sa ajut la cladirea unei societati mai bune. Nu, acum trebuie mai mult, iar mai multul asta imi da viata peste cap cu totul. Adica, dom’le, de ce are nevoie o fata ca mine ca sa reuseasca? Ce sa mai faca si cum? Probabil ca raspunsul la intrebarea asta o sa-mi apara ca o revelatie, intr-o dimineata, in timp ce-mi fac loc in metrou. Sau poate ca o sa-mi apara intr-una dintre excursiile la care visez demult, intinsa pe o plaja, la soare si in semiumbra, langa un ocean sau o mare extrem de albastra. Sau poate ca nu ma va lovi niciodata.

De asta mi-as lua o vacanta, asa, cam de-un an. Dar as risca prea multe, inclusiv ultimul an de facultate. Eu n-am prea fost tipul ala de persoana care sa stea sa inghita ceva pana la refuz chiar daca nu-i place deloc. La naiba, nici in Canada n-am ramas, de fiecare data cand m-am dus, nici chiar la insistentele bunului meu tata. Nu, am facut asa cum am vrut si independenta mea a razbit. Insa acum nu cred ca mai pot.

Viata iti ofera, de asemenea, si o gramada de lucruri la care nu te astepti. Dar deloc! Asa ca, decat sa-mi pierd vremea facand planuri pentru viitor si incercand sa invat din greselile trecutului, ar fi mai bine sa incerc sa-mi traiesc prezentul. Asa cum e el. E ca si cand ma imaginez peste vreo 2-3-10 ani la casa mea si cu o familie fericita, desi mica, in loc sa ma bucur acum de dragostea alor mei, de tineretea mea, de plimbarile dese si stresante dintre localitatile prin care-mi fac veacul.

Asa ca, cel mai simplu si mai corect pentru mine in momentul de fata ar fi sa stau si sa astept, sa fiu egoista cu privire la asteptarile altora din partea mea, sa ma multumesc deocamdata cu ce am si sa nu mai vreau nimic. Pentru ca am obosit. Am obosit si sa vreau, si sa sper, si sa cred ca pot sa fac singura totul acum. M-am exploatat, de fapt, mi-am exploatat mintea asa cum incercam toti sa ne exploatam computerul care spune ca e blocat de virusi si nu mai merge, dar noi incercam disperati sa-i dam restart, in ideea in care poate da Domnu’ si se repara de la sine; intr-un final, clacheaza si-ti trebuie altul. Si mie imi trebuie o alta Alexandra. Mai noua si mai proaspata, pregatita sa infrunte iarasi greutatile si piedicile vietii, una care sa mai aiba timp inca 20 de ani sa fie pura si inocenta si ca sa-si pastreze optimismul curat. Alexandra asta e putin obosita acum si o asteapta un an foarte greu din punct de vedere emotional. Va trebui sa faca alegeri importante pentru ea si se pare ca inca nu e pregatita; va trebui sa-si dea seama pentru a nu stiu cata oara ca unele lucruri nu sunt bune pentru ea si ca va trebui sa renunte la ele. Dar nu acum. Inca se mai zbate un pic si mai trage de ea, pentru ca in curand cei 20 de ani se vor transforma intr-unul singur: 1 an, cand va reinvata sa mearga si cand va redescoperi abecedarul, cand se va renaste o noua speranta si dorinta arzatoare de a iubi si de a trai din nou cu motoarele pornite la maxim. Sunt un fel de Titanic acum, care incearca sa se mai mentina plutind pana ar veni alt vapor sa-i salveze pasagerii; sunt un fel de Pamant care se lupla cu incalzirea globala; sunt un fel de zapada de pe crestele muntilor care ar vrea sa nu se topeasca la venirea verii…

Voi incerca sa urmez exemplul eroinei mele din „Eat, Pray, Love”. Voi incerca sa ma regasesc prin lucrurile marunte, dar extrem de importante ale vietii. Si voi citi in continuare numai ca sa nu mai gandesc, sa ma pierd in poveste si sa nu-mi mai las gandurile sa-mi acapareze mintea-ntreaga. Respir!