Aş vrea

… să fiu eu prinţesa din turn, cea pe care cavalerul pe cal alb o salvează de vrăjitoarea cea rea şi ursuză…

Trăim într-o lume în care poveştile recapătă viaţă. Îmi aduc aminte de „Fram, ursul polar”. A fost prima mea carte preferată, cred. Am plâns şi m-am bucurat în ritmul cărţii atunci când am citit-o şi aveam doar 10 ani. Au trecut încă 10 de atunci şi îmi dau seama că oamenii trec; cresc, se maturizează şi… trec; azi suntem, mâine e posibil să nu mai fim, deja. Din nefericire, nu mulţi apucă să se bucure de viaţă aşa cum e ea şi aşa cum trebuie; păcat!

Cum poţi să spui că ai trăit până acum dacă nu ai simţit asta? E greu de spus, iar mie imi era dor de un post siropos. Nu lacrimogen, dar siropos, ca filmele alea, comedii romantice, în care suspini şi oftezi alături de actori frumoşi, tot unul şi unul, parcă trăieşti alături de ei şi ai vrea să faci parte din happy end-ul lor.

Eu încă văd lumea în roz, atunci când îmi pun ochelarii roz… Ştiu că mi se întâmplă uneori să fiu prea optimistă, dar aşa am fost crescută. Mulţumesc, tata, pentru că mi-ai arătat ce înseamnă să fiu nr 1 şi m-ai învăţat asta, mulţumesc, mama, că mi-ai demonstrat că totul trece şi se „tratează”, mulţumesc, buni, că ai fost o femeie puternică şi că ai rămas alături de singurul bărbat pe care l-ai iubit toată viaţa şi vă mulţumesc tuturor celor care aţi avut o contribuţie serioasă asupra caracterului şi a personalităţii mele. De asta am ajuns aici, cred, că am încercat să iau ce-i mai bun de la fiecare persoană din jurul meu; din păcate, nu mi-a ieşit aşa cum mă aşteptam, dar e bine să fii şi scorpie câteodată…

Încă mai trăiesc în lumea poveştilor în care prinţul rămâne cu prinţesa în final şi trăiesc fericiţi până la adânci bătrâneţi, deşi ştiu că li se întâmplă asftfel puţinor oameni… Încă îmi place să văd paharul pe jumătate plin chiar dacă el e pe 3 sferturi gol, dar asta e doar o parte din mine. Cealaltă e realistă şi ştie că nimic nu i se întâmplă fără muncă şi fără ca cineva, acolo sus, să o iubească; cealaltă parte ştie că lumea e asta în care trăim şi că basmele au fost create de nişte nebuni, dar ce ar fi fost lumea fără ele? Aşa că mai bine trăim cu capul pe umeri şi cu picioarele pe pământ, atât timp cât încă mai visăm şi încercăm să ne ducem la împlinire toate visele…

Reclame

„România terfelită”

…am încheiat citatul.

După vreo 4 zile în care am trecut prin chinuri groaznice pentru că nu mi-a mers netul, am revenit. Nici măcar nu mai ştiu ce s-a întâmplat sau ce am tot vrut să scriu pe blog, dar voi încerca.

Cel mai important e că am fost la Eurovision şi că am lucrat şi că am avut şi o emisiune dopo Eurovision şi că aia, şi că ailaltă…

Bârfe la Eurovision? Nici vorbă 😛 În afară de faptul că s-a plâns la melodia celor de la Biondo şi că a dansat Josan la recitalul lui Goran Bregovic de bubuiau başii (sîc!), nimic palpitant; poate doar atmosfera, pentru una ca mine care se prezenta pentru prima oară acolo. Cu ocazia asta, după cum a spus Ioana, ne-am pupat cu suedezii, ne-am urat numai de bine şi să ne vedem în curând, am râs cu unii şi cu alţii, ne-am tot învârtit şi ne-am ameţit şi ne-am trezit că au câştigat Nico şi Vlad Bocelli, pardon, Miriţă. Bun băiat, dar mai bine îi lăsa pe Biondo să cânte, iar Nico, deşi are o voce super, le-a cam falsat pe alocuri (şi nu am eu te-miri-ce ureche muzicală ca să-mi dau seama uşor…) Oricum, dacă a fost sau nu plagiat s-a discutat şi răsdiscutat în ediţia de luni a „Ne vedem la TVR” şi s-a concluzionat: nu a fost plagiat; pînă la urmă, le urăm baftă şi ne dorim să aibă o cântare mai bună la Belgrad, dacă acolo s-o ţine… Eu am rămas cu Biondo în cap, ca mulţi alţi dezamăgiţi de rezultat, însă, in the end, toată lumea a plecat de acolo cu zâbetul pe buze; că a fost fals sau nu, nu am putut ghici. M-am mulţumit şi cu pupicul lui Cătălin, şi cu ieşirea cu Ionuţ de la Ro-mania, şi cu altele… 😛

Am început să mă şi plimb pe jos, că am auzit că ar face piciorul frumos, aşa că am luat la pas Bucureştiul şi am străbătut arterele principale în 4 ore şi jumătate, aproape 5. Bună mişcare de duminică! 😀

Ca să nu uit de titlu şi de motivul pentru care e acolo, emisiunea de azi m-a pus pe gânduri şi stau şi mă enervez. S-a tot discutat despre impresia pe care şi-au făcut-o străinii prin alde Mailat şi nu mai ştiu care (e chiar irelevant) faţă de poporul român. Păi de ăştia au toate ţările! Oricum, în cazul Mailat s-a demonstrat că autorităţile au minţit în anumite privinţe, că există motive politice ascunse pentru expulzarea românilor şi aşa mai departe… Totuşi, nenorociţi există peste tot. Ce pot face autorităţile române? Păi e relativ simplu: ar trebui să gestioneze mai bine situaţiile de criză, să existe în Guvern (cred) PR-işti sau specialişti în comunicare care ar şi face ceva în cazuri de astea. Dar, ce ştiu eu?! Iar noi, poporul de rând ar trebui să descurajăm astfel de incidente/ accidente, să ne luptăm mai mult pentru imaginea noastră în lume şi să promovăm cu adevărat românii care îşi merită numele. Dar, again, ce ştiu eu?! Că până alta sunt o biată cetăţeancă ce-şi dă cu părerea neîntrebată, dar întăresc regula cum că „E blogul meu, aşa că scriu ce vreau!” :))

În speranţa că nu am omis nici un amănunt (important!) din zilele astea şi încheind cu gândul că despre cele două subiecte discutate ar mai fi fost multe de spus, mă mulţumesc să vă urez o seară… cuminte…

P.S. : netu’ merge, dar yahoo mail, ba!