Aseara la masa aveam un milion de ganduri de asernut online. Astazi nu pot sa le scriu pe toate.
Nu sunt o traditionalista, dar imi plac traditiile. Chair daca nu vreau sa le pastrez, sau chiar daca le-as apgrada, as prefera sa mai pastrez cate ceva din farmecul lor. Si aseara am facut cumva o intoarcere in trecut, la Retro Party in Tequilla. Mi-a luat mult pana am ajuns si eu pe acolo, desi e extrem de lejer de mers, mai ales daca stai in Brasov, asa cum fac eu. Am ras de m-am cocosat impreuna cu prietenii mei ( unii dintre ei, ca nu aveau cum sa fie toti prezenti) si am dansat pe Candy ( Nu-mi face rau), Hi-Q ( Cat te iubeam), N&D ( Vino inapoi) si altele o gramada. Am fost si ceruta de sotie, si am acceptat, mi-a dat si inelul, care era tot al meu de fapt, si uite-asa am stat pana dimineata la 4, ca unii dintre noi au uitat ca vinerea e inca zi de munca. Pozografii nu aici, da’ pun pe FB.

Eram cumva indignata ca, asa cum spunea si Alexandra, suntem un popor de resemnati; ca imi venea sa rad si sa plang in acelasi timp cand auzeam discursurile lui Geoana si Basescu de la confruntarea de aseara, ca nu-mi venea sa cred cat de prosti ne considera oamenii politici, ca, asa cum stiam oricum, politica-i o curva, si deci, trebuie sa o f**i, ca degeaba ne ridicam sa ne spunem parerea vreo doi-trei, ca tot ne resemnam ( nu-i asa?!) si mergem la vot sa ne exprimam optiunea sau preferam sa stam acasa, ceea ce oricum nu schimba cu nimic datele problemei, ca din doi rai nu are cum sa iasa unu’ bun. Eu sunt indignata, auzi, dar nu vreau sa intru mai in amanunt , caci sunt apolitica si pluripartidista. Asadar, ma mai gandesc daca merg duminica la vot sau daca ma odihnesc mai mult si vin apoi in Brasov sa vad cum se aprind beculetele de sarbatori.

Milioanele de idei despre REtro s-au epuizat pe parcurs ce am scris asta, ca, pe langa ca merge foarte rau internetu’ asta mobil de la Portocalii, si modemu’ de la (Dis)Conecting Pipal face pe jmekeru, mai am de impachetat vreo doua chestii si apoi de iesit cu cineva la o cafea, ca diseara trebuie sa ajung in trei localitati diferite, dinspre Brasov la Sibiu, si deja azi e maine ( numai maine nu-i poimaine si uite-asa….)
Hai, va pupa fata, ca am uitat ce voiam sa zic )

… sau de functia ocupata, sau de cati plang dupa tine. Moartea nu tine cont de nimic.

Din nefericire, a mai pierit un om pe care il stiam. Un coleg de-ai mei. Un om simpatic si plin de viata. Acum nu mai e. Din nou a trecut informatia pe langa mine si inca n-am apucat sa o asimilez, sau constientizez. Dar regret ca oameni tineri, cu tot viitorul in fata, trebuie sa plece mai curand decat ar fi trebuit. A murit intr-un accident de masina, si nu din vina lui. Un politist, din cate am inteles pana acum, a intrat ieri in masina condusa de el si l-a omorat. Prietena lui e intr-o stare atat de grava, incat nu se stie daca mai scapa. Pacat ca se intampla astfel de lucruri. Si nu e primul exemplu pe care-l intalnesc.

Dumnezeu sa-l ierte!

In memoriam Ciprian.

M-am hotarat sa scriu si eu ceva azi, de ziua noastra. Pe langa ca am fost anuntata ca toata saptamana va fi ziua mea, mai e si ziua nationala a romanilor, a Romaniei de pretutindeni. De ce spun asta? Pentru ca Romania nu e incadrata doar in spatiul administrativ- teritorial care ii defineste granitele, ci e imprastiata in toata lumea. Romanii care traiesc in alte tari decat a lor stiu cel mai bine asta.

Asadar, sa fim mandri ca suntem romani! Sa fim mandri ca in ciuda tuturor adversitatilor de natura straina am supravietuit, sa fim fericiti sa putem vorbi o limba atat de melodioasa, ca ne putem lauda cu o istorie bogata si sa incercam sa nu ne mai batjocorim noi insine. Stiu ca multi sunt supra-saturati de sistemul roman, de saracia caracteristica perioadei, de politica imputita, de tigania atipica, de tot. Stiu ca multi ar fi vrut sa nu se fi nascut aici, stiu ca altii ar parasi tara si ar lasa-o amanet fara cuvinte cu prima ocazie. Dar haideti ca macar azi sa ne mandrim cu steagul nostru, sa-l ridicam mandri deasupra capetelor noastre si sa caboram steagul alb, de predare. Sa ne predam numai valorilor morale romanesti, sa ne regasim in istoria plina de insemnatate, sa ne dedicam ridicarii noastre ca natiune in fata celorlalti, sa fim mandri de realizarile noastre si sa uitam de esecuri. Pentru ca din toate am invatat si pentru ca, din fiecare generatie, renaste alta, mai puternica si mai ambitioasa decat predecesoarea.

La multi ani, romani! Fiti mandri de realizarile voastre si de puterea pe care ati demonstrat-o de-a lungul veacurilor. Fiti mandri si laudati-va cu asta, pentru ca noi trebuie sa o facem, si nu altii in locul nostru. Nu trebuie sa asteptam recunoasterea nimanui, nu trebuie sa stam la mila altor popoare, nu trebuie sa batem la portile altor tari pentru a fi ceea ce suntem deja. Haideti, capul sus, ca razbatem noi. Nu de alta, dar avem o tara fantastica! Si nu e pacat ca e locuita, ci daca nu ar fi fost locuita, nu ar fi fost pusa in valoare…

Mi-ar placea sa fiu mai modesta, dar de data asta nu am cum. Pentru ca pur si simplu

Am primit o multime de felicitari si urari de bine azi. Am primit filmulete, versuri, urale de tot felul pe profilul de Facebook de la oameni pe care abia ii cunosc. Am primit mesaje de la cine ma asteptam mai putin si am primit telefoane pana si de la oamenii care au inceput sa-mi spuna La multi ani de acum doua zile. M-au sunat fostele colege din TVR sa-mi ureze numai bine si sa-mi spuna ca le e dor de mine si ca ma asteapta sa ma intorc la Bucuresti. M-a sunat Iulia, colega mea de apartament, sa-mi spuna ca ii e dor de mine pana si lui Puff (cateaua, pentru cine nu-si aminteste). Si nu ne-a luat mult sa plangem la telefon, dar a trebuit sa inchidem inainte sa radem una de cealalta. Mi-a povestit cum mi-a pastrat o camera in apartamentul cel nou si ca pana in martie am termen sa ma intorc, cum Puff se uita la poza cu mine si asteapta sa ma intorc sa ma joc cu ea, cum mai are inca doua brichete de la mine pastrate, cum e ciudat ca nu mai gaseste vreun pachet de tigari pe masa din bucatarie ca sa-si dea seama ca sunt acasa, cum nu mai are cu cine sa stea pana la doua noaptea sa facem cartofi prajiti si sa radem, cum nu mai are cine sa se planga ca are intalnire si nu stie cu ce sa se imbrace…. Doamne, cat de dor imi e! (

Am uitat de viata mea de acolo, era asa de frumos cu Iulia, cu Puff, cu Stefan, cu toti oamenii mei din Bucuresti, dar in acelasi timp, de peste tot din tara. Am uitat cum ma fascina Bucurestiul prin simpla lui atingere, prin plimbarile prin parcuri si malluri, prin descoperirea de cluburi noi si baruri, prin piesele de teatru si opera la care abia visam cand eram mai mica. Am constatat ca am pierdut-o pe Alexandra pe drum, intre familie si necazuri, intre iubiri false si actori nepremiati. Am pierdut-o pentru ca a vrut sa se dedice altora, mai putin ei. Acum, ca a reusit sa-i repare pe restul, s-a imbolnavit. Dar promite ca-si va reveni in cel mai scurt timp posibil si o vom regasi cu totii pe EA. In adancul sufletului ei, niciodata nu s-a pierdut, dar avea nevoie de ceilalti care o iubesc sa ii deschida sufletul sa poata sa iasa…

Va multumesc din toata inima mea ca nu ma lasati sa ma pierd, ca fading away nu e valabil pentru mine si niciodata n-a fost, multumesc ca ma ingrijiti ca si cand as fi a voastra si ca nu m-ati uitat, ca ma pastrati vie pentru ceea ce sunt si pentru ceea ce v-am demonstrat ca pot sa fiu. Apreciez ca sunteti tot voi, cei care ati ramas pana acum langa mine si ca nu m-ati lasat sa ma pierd. Sunt norocoasa sa am alaturi de mine oameni ca voi. Abia astept sa ma fac bine si sa o trezesc la viata pe Alexandra. Cum care? The Alexandra

Am fost fata harnica si mi-am dus planurile la bun sfarsit, pana aseara. Am cedat, n-am putut sa merg mai mult. Dupa ce o buna perioada de timp am fost singura din familie pe picioare, a venit randul meu sa cedez, acum ca toti restul sunt mai bine.

Am reusit totusi sa ma mut cu toate cele la locuinta cea noua, resedinta de judet si de Soarece, la Brasov, in cartierul Racadau. Mi-a luat putin pana am facut curat ( adica nu eu, ci firma de curatenie), pana mi-am dus lucrurile, pana mi-am golit buzunarele de vreo 3 milioane pe la IKEA ( cadou de ziua mea) si pana cand, in sfarsit, am inaugurat-o. Am fost atat de optimista, si atat de bine a mers planul, pana aseara. Ar fi trebuit sa fie inaugurare+ aniversare, dar nu mi-a mai iesit. Si-mi pare rau vizavi de invitati, ma oftic de mor ca n-am fost in stare sa ma tin mai bine pe picioare, dar, dupa toate pregatirile, dupa aranjatul garsonierei, dupa pregatirea gustarilor si a bauturilor, dupa rezervatul mesei in club si dupa speranta la distractie, m-am trezit cu o febra de plangeam (la propriu) si tremuram ca un cutremur. Dupa vreo jumatate de ora de la intrarea in club am fost scoasa afara si dusa acasa. Am lasat fetele si baietii acolo, ca eu nu mai puteam. ( Manu, scuze ca ai plecat si tu din cauza mea, si iti multumesc ca nu m-ai lasat singura si ca m-ai dus pana in casa, ca nu cred ca puteam urca scarile altfel; Radu, multumesc pentru rabdare, drum, excursie, Bucuresti, IKEA si Baneasa)

Spuneam eu acum vreo saptamana- doua ca ma tin tare pentru ca nu am timp si nici rabdare sa ma imbolnavesc si eu, dar stiam, simteam, cum incet-incet ma duc in jos… si la propriu, si la figurat. Am tras tare de mine pana cand s-au mai aranjat lucrurile, inclusiv eu, la casa mea. Apoi, insesizabil, m-am imbolnavit. Acum sunt la reanimare, acasa la mama, ca la mine nu avea cine sa ma ingrijeasca. Pana maine sper sa-mi mai revin, pentru ca ziua mea sa se tina cu mine. Azi am dormit si am luat medicamente si ceai. Va trebui sa ma fac bine cat mai repede si sa ma intorc la treaba, ca stirile nu stau dupa mine. Si nici altele. Cum spuneam, daca nu mor azi, nu mai mor niciodata.

Multumescu-va voua pentru cadourile frumoase, haioase si interesante, pentru mesaje si urari si pentru tot. Multumesc si acum, pentru ca de ieri am inceput sa primesc de toate. Maine imi mai las telefonul deschis, pentru ca numai asa voi vedea cine se gandeste cu adevarat la mine. Bine, se pun la socoteala si mesajele pe mess sau facebook, dar da mai bine un telefon sau un mesaj. Nu de alta, dar daca ma simt ca azi si stau iarasi in pat toata ziua, inseamna ca nu voi vedea prea curand urarile virtuale.

Nu mai stiu ce voiam sa scriu, cred ca febra e de vina. Ma intorc in pat. La multi ani! Aveti grija de voi si de cei dragi voua, ca uite ce patiti altfel…

Nu suntem mai putin oameni daca ne lasam guvernati de propriile noastre coloane vertebrale. Am constatat ( nu acum, ci mai demult) ca fiecare principiu pe care ne bazam isi are originea intr-o forma sau alta de existenta, experienta sau traire ( de orice natura ar fi ea).

In baza principiilor pe care le inradacinam in noi, actionam (sau nu) in anumite circumstante. Nu zic ca n-ar fi normal sa facem asta, dar de cele mai multe ori avem impresia ca ceea ce credem noi e general sau perfect valabil si pentru ceilalti de langa noi. Totusi, valorile morale, cele care sunt fondul (re)producerii coloanei noastre vertebrale, nu sunt la latitudinea noastra. Nu degeaba au trait Aristotel, Kant si altii. Am incercat de fiecare data cand am scris sa emit niste judecati de valoare, numai ca sa incerc sa ajut. Sa ajut, conform principiilor mele, sa sfatuiesc, sa incerc macar sa dau sfaturi, pentru ca cei care citesc sa nu ajunga sa repete experientele mele si ale celor care se mai afla pe aici, ci sa si le insuseasca, asa cum ii lasa pe ei constiinta, si sa invete cumva din ele.

De cele mai multe ori am fost bine inteleasa si mi s-a dat dreptate. Alteori am fost luata drept o gluma sau in joaca. Cateodata mi se spunea ca ma deschid prea mult si ca multi au impresia ca ma cunosc. Ei bine, nu stiu cat de mult se observa sau nu, dar ceea ce e aici nu e doar traire transpusa “pe hartie” si, mai presus de orice, nu sunt doar trairile mele, ci sunt trairile tuturor celor care isi deschid inima in fata mea, ale celor care imi povestesc patanii, ale celor care vin la mine in cautarea unei vorbe bune sau a unui sfat. Cel mai mult conteaza sa intelegem ca asta nu e un subiect tabu. Restul nu conteaza. Sau e tacere. Restul nu ramane, nici nu va fi scris.

Principiile sunt cele care imi guverneaza existenta atunci cand iau decizii, atunci cand sunt nevoita sa calc pe cadavre, atunci cand nu-mi mai pasa de altceva decat de mine ( si, evident, de cei care sunt interesati de mine). Fiecare principiu are un nume dar niciodata reguli. Acum traiesc conform principiului Cand sunt buna, sunt foarte buna. Cand sunt rea, sunt si mai buna. Acum, fiecare intelege ce vrea, nu de alta, dar principiile, ca si gusturile, nu se discuta.

In principiu, incerc ca ce scriu aici sa ramana aici, pentru ca rufele nu se spala in public. Rufele, ca si principiile, sunt cele care tin de intimitate si ramane la latitudinea fiecarui cititor sa si le asume asa cum vrea. In continuare voi proceda ca si pana acum, fara sa dau din casa. Acasa la mine va fi liniste si pace, caci n-are rost sa te pui cu prostu’, ca are mintea odihnita. Principiul asta e imprumutat, dar cred ca am dreptul asta. Fiecare poate sa imprumute din principiile mele, nu de alta, dar sunt convinsa ca nu va avea acelasi concept de interpretare sau acelasi rezultat. I’m not a teacher, yet you’re still an apprentice.

In principiile omului, ca si in gusturi, nu te poti… stii tu ce, ca nu-i frumos.