You are currently browsing the category archive for the 'Hitch' category.
Nu suntem mai putin oameni daca ne lasam guvernati de propriile noastre coloane vertebrale. Am constatat ( nu acum, ci mai demult) ca fiecare principiu pe care ne bazam isi are originea intr-o forma sau alta de existenta, experienta sau traire ( de orice natura ar fi ea).
In baza principiilor pe care le inradacinam in noi, actionam (sau nu) in anumite circumstante. Nu zic ca n-ar fi normal sa facem asta, dar de cele mai multe ori avem impresia ca ceea ce credem noi e general sau perfect valabil si pentru ceilalti de langa noi. Totusi, valorile morale, cele care sunt fondul (re)producerii coloanei noastre vertebrale, nu sunt la latitudinea noastra. Nu degeaba au trait Aristotel, Kant si altii. Am incercat de fiecare data cand am scris sa emit niste judecati de valoare, numai ca sa incerc sa ajut. Sa ajut, conform principiilor mele, sa sfatuiesc, sa incerc macar sa dau sfaturi, pentru ca cei care citesc sa nu ajunga sa repete experientele mele si ale celor care se mai afla pe aici, ci sa si le insuseasca, asa cum ii lasa pe ei constiinta, si sa invete cumva din ele.
De cele mai multe ori am fost bine inteleasa si mi s-a dat dreptate. Alteori am fost luata drept o gluma sau in joaca. Cateodata mi se spunea ca ma deschid prea mult si ca multi au impresia ca ma cunosc. Ei bine, nu stiu cat de mult se observa sau nu, dar ceea ce e aici nu e doar traire transpusa “pe hartie” si, mai presus de orice, nu sunt doar trairile mele, ci sunt trairile tuturor celor care isi deschid inima in fata mea, ale celor care imi povestesc patanii, ale celor care vin la mine in cautarea unei vorbe bune sau a unui sfat. Cel mai mult conteaza sa intelegem ca asta nu e un subiect tabu. Restul nu conteaza. Sau e tacere. Restul nu ramane, nici nu va fi scris. 
Principiile sunt cele care imi guverneaza existenta atunci cand iau decizii, atunci cand sunt nevoita sa calc pe cadavre, atunci cand nu-mi mai pasa de altceva decat de mine ( si, evident, de cei care sunt interesati de mine). Fiecare principiu are un nume dar niciodata reguli. Acum traiesc conform principiului Cand sunt buna, sunt foarte buna. Cand sunt rea, sunt si mai buna. Acum, fiecare intelege ce vrea, nu de alta, dar principiile, ca si gusturile, nu se discuta.
In principiu, incerc ca ce scriu aici sa ramana aici, pentru ca rufele nu se spala in public. Rufele, ca si principiile, sunt cele care tin de intimitate si ramane la latitudinea fiecarui cititor sa si le asume asa cum vrea. In continuare voi proceda ca si pana acum, fara sa dau din casa. Acasa la mine va fi liniste si pace, caci n-are rost sa te pui cu prostu’, ca are mintea odihnita. Principiul asta e imprumutat, dar cred ca am dreptul asta. Fiecare poate sa imprumute din principiile mele, nu de alta, dar sunt convinsa ca nu va avea acelasi concept de interpretare sau acelasi rezultat. I’m not a teacher, yet you’re still an apprentice.
In principiile omului, ca si in gusturi, nu te poti… stii tu ce, ca nu-i frumos.
Te vedeam, la un moment dat, cum treceai pe langa mine fara sa schitezi vreun gest. Mi se parea atunci ca nici macar nu ma vedeai. Aveam impresia ca traiam numai eu in lumea mea, fara ca tu sa faci parte din ea. Ti-am scris poezii, ti-am trimis sonete si acorduri de chiatara. Numai eu le auzeam.
Am reusit apoi sa ma impiedic de ignoranta ta si sa ma agat de bratul tau. Si m-ai carat o perioada, iar picioarele mele nu mai atingeau pamantul. 
Apoi te-am privit cum te transformi, iau eu ramaneam ancorata in imaginea pe care mi-o creasem. Ce piesa stupida! Nici actorii care faceau parte din spectacol nu mai erau multumiti de el. Iar publicul… publicul era confuz. Nu mai aplauda sfarsitul piesei, nu s-a prins cand s-a terminat, cand s-au aprins luminile si scena a ramas goala.
Apoi te-am vazut cand am intors capul. Te-am observat din celalalt unghi al camerei pe care pana acum n-o cunosteam. Si te vedeam cum te pierzi printre spectatori, in timp ce stiam ca nu esti unul dintre ei. Te vedeam cum dai drumul franghiei pe care ti-o aruncasem in prapastia din care, agatata de bratul tau, te-am scos pentru o vreme. Cat de greu mi-a fost! Apoi am inteles ca de celalat capat al ei, fundul prapastiei ti s-a parut mai apropiat decat iesirea din ea, unde ma aflam eu. Tu ma vedeai asa de departe de tine… Si te-am lasat sa cazi, ti-am trimis semne sa te linistesti, ti-am daruit bucati din mine pe care sa le porti, sa nu fii singur. 
Te vedeam cum aluneci incet si ireversibil. Te priveam asa cum o faceai si tu cand treceai pe langa mine. Si apoi te-ai impiedicat de ignoranta mea, te-ai agatat de bratul meu si te-am carat o perioada, iar picioarele tale nu mai atingeau pamantul. Dar m-ai vazut apoi din alt unghi al scenei pe care jucam piesa perfecta, in care tu nu mai erai actorul principal. Ma vedeai asa cum o faceam si eu. Priveai scena si publicul aplaudand finalul. Ai parasit teatrul fara ca eu sa te vad plecand si fara sa poti aplauda, caci de bratele tale era ancorata ea.
Nu te-am mai vazut apoi o vreme. Te mai vedeam din cand in cand cum treci pe langa mine si te impiedici de ignoranta mea. Ma vedeai apoi surazand, dar intelegeai totul gresit. Ai privit tot din acelasi unghi. Ma vedeai apoi impiedicandu-ma si amuzandu-ma de ignoranta mea, agatandu-ma de bratul oricui, caci nu mai conta spectacolul. Faceam parte din publicul care aplauda furtunos inceptul unei noi piese.
Te vedeam apoi pe scena, impreuna cu ceilalti actori cu care am lucrat. Si va aplaudam puternic. Te laudam pentru prestatia perfecta si comparam piesele in care am jucat. Scenariile erau aceleasi, piesele se jucau la fel, doar actorii se mai schimbau periodic. Aplaudam din nou. Cand a cazut cortina, s-a aprins lumina si am parasit sala, tot in aplauze. Nu te mai vedeam…
Toamna vine intotdeauna cu bune si cu rele; cel mai simplu, cu ploi, frig, dar, in acelasi timp, cu minunate culori ale naturii, cu nuante caramizii, de pamant, si griuri frumoase. Si nu vezi asta decat mergand pe drumurile tarii, batand carari si fotografiind peisaje memorabile.
Tocmai ce am facut parte din lucurile astea. Din categoria “rele” ar face parte si operatia ( a doua pe inima) pe care o va suferi Mel al meu maine. Stim ca e spre binele lui, desi am speriat intreaga echipa de cardiologi de la Institutul Inimii din Cluj, care, in ciuda activitatii vaste pe care o au si a experientei de netagaduit in domeniu, au recunoscut ca n-au mai vazut asa ceva pana acum. Asadar, in urma unei punctii care a avut efectul scontat doar intr-o oarecare masura, echipa de medici a decis sa-l reopereze, pe cord deschis de data asta, in felul urmator: vor crea o “fereastra” intre pericard si pleura, pentru ca tot lichidul acumulat in jurul inimii sa se “verse” in plamani, pentru a reintra ulterior in ciurculatie, in organism, astfel ca va putea fi eliminat mai usor. Desigur, nici asta nu va fi o solutie definitiva pentru ca in urma operatiei de genul acesta nu se va mai putea aduna niciun lichid in pericardul care va avea nevoie de asta pentru ca inima sa functioneze corect. Totusi, speranta ca si stiinta va evolua asa cum a facut-o pana acum ne duce cu gandul undeva peste 5 ani sau poate 10, cand vom reusi, printr-o operatie definita sau vreun alt fel de interventie, sa finalizam ciclul replicilor “nu am mai vazut asa ceva, nu prea stim ce sa facem, dar speram ca va fi bine” si sa concluzionam: “Am reusit operatia, nu vor mai exista probleme de niciun fel”. Deocamdata ne ramane optimismul si, mai presus de orice curajul de care da dovada Mel.
Te iubesc, Mel, si te admir pentru curajul pe care niciunul dintre cunoscutii mei nu-l au! Sunt mandra ca esti fratele meu si ca ai puterea sa treci peste toate, ca iti pastrezi zambetul pe buze si simtul umorului intact. Mai mult, te iubesc ca imi esti frate si ca ma inveti si tu pe mine sa trec peste toate, datorita caracterului tau! Esti extraordinar si oricine recunoaste asta!
Mai putin importanta e petrecerea de Halloween de sambata, cand, impreuna cu cativa prieteni, ne-am distrat si fotografiat, costumati in te-miri-ce sau doar in noi. Am incercat sa fiu The Black Fairy, dar mi-a iesit altceva, insa pozografii de atunci va arat altadata ( vedeti pe Facebook daca vreti si suntem prieteni 
) Urmeaza sa mai postez cateva “dorinte” materializabile in cadouri de ziua mea, care se apropie. Accept si idei de petrecere, daca toate vor functiona asa cum am planuit si asa cum speram. Toate bune! 
Tipul asta, Jamie Archer, e pur si simplu extraordinar. Canta de parca ar fi la el la concert, ridica sala in picioare si ii face pana si pe membri juriului sa cante. Si, de fapt, e de-abia la auditii… Dati pe la minutul 2, ca sa-l vedeti “performand” 
( via Mihai S.)
Mi-ar fi placut sa stiu la al catelea capitol din jurnalul de bord din dotare am ajuns. Din pacate, pana si eu am pierdut sirul.
In aceasta dezordine rearanjata de idei, in ceea ce priveste lucrurile care stagneaza, am decis sa schimb modificarea. Fraza asta n-are niciun sens, dar avand in vedere lipsa coerentei de care dau azi dovada, as putea sa-mi gasesc o scuza.
Din cauza motivelor am prins o raceala sora cu boala, caci mai am putin si cad din picioare. Ar fi neplacut sa fac asta tocmai acum, pana nu ajung acasa, la mine in pat. Nu m-a prea ajutat medicatia din ultimele doua zile, nici plimbarea la Institutul Inimii din Cluj, nici ceaiurile numberless, nici pastilele luate doua cate trei sau siropul de-mprumut. Am ramas eu singura sanatoasa si-n picioare, dar nu voi putea vorbi concret despre asta pana nu mi se intampla si fizic.
Azi ma doare capul teribil, sunt bolnava si amnezica, dar macar sunt tot eu, chiar daca nu tot acolo. Capitolul asta nou se refera la incercarea din dotare de a mai rearanja cate putin prioritatile vitale. Incep cu mine, ca azi asist la ceea ce mi se intampla precum spectatorii la opereta. Vai, mi-e rau. Ma duc sa -mi calmez apele, caci e liniste sub valuri. Omiteti hiperbolele, luati neintelesurile ca atare, amuzati-va de incoerenta si sechestrati-ma la domiciliu, va rog.
“All the world’s a stage and all the men and women are merely players.” (William Shakespeare)
comentarii recente