Diamonds are forever

“Doua lucruri sunt infinite: Universul si postia omeneasca. De primul nu sunt asa de sigur” spunea Albert Einstein. Sau, daca nu era el, sigur era vreun intelept/ inteligent/ geniu precum el. Nu as putea sa nu fiu de acord cu afirmatia asta, fie ca e exact asa cum am scrius-o eu, fie ca e o interpretare a cuvintelor exacte pe care le-a spus personajul.

As fi vrut sa iau o pauza de scris, dar n-am cum. Nu sunt eu daca nu scriu. Mai ales acum, ca sunt asa de suparata pe mine. Sunt extrem de nervoasa pe mine pentru ca am incredere in oameni de nimic, in oameni pentru care minciuna si adevarul sunt cele mai bune prietene; atat de bune, incat de cele mai multe ori se confunda. Sunt extrem de nervoasa pe mine pentru ca nu discern intre oamenii buni si cei aparent buni, pentru ca nu discern intre prefacuti si veridici, pentru ca ma uimesc pe zi ce trece tot mai mult de mitocania urbana, de indobitocirea obsteasca, de inteligenta tuturor prostilor din jur. Sunt si eu, la fel ca ei, caci printre ei traiesc. De asta sunt asa nervoasa si nu ma mai suport, sunt o dobitoaca pentru ca nu pot sa ma abtin de la a nu fi ranita de cea mai josnica specie pamanteana si ca totusi continuu sa sper ca nu sunt singura. Mi-as trage singura palme dar m-ar durea si alea.

Mai tare ma doare acum ca, din nou, fratele meu a plecat la Cluj. Si nu s-a dus nici la facultate ( caci are doar 17 ani proaspat impliniti), si nici la plimbare ca-n vacanta. S-a dus direct la Institutul Inimii sa se opereze pe cord deschis, si minim trei saptamani va sta acolo. Si eu ce fac? Nimic, stau ca vaca si ma dau tare in fata lui ca trebuie sa fie puternic, si acum, ca au plecat si mama cu sotul ei impreuna cu el, plang de una singura de ma inec in lacrimi; mai mult nu pot sa fac!? Astept sa stiu ca sunt bine, si cu prima ocazie ma duc la ei la spital; nu merg de-acum pentru ca stiu ca nu au nevoie si de mine acolo, pentru ca nu au nevoie de inca una slaba care sta si plange si incearca de fapt sa fie tare. Am crezut ca sunt mai puternica. Sunt, intr-adevar, mai mult decat am aratat in ultimele aproape doua luni. Acum e momentul potrivit sa continuu ce am inceput acum vreo 2-3 ani, sa-mi urmez planurile si visele, sa realizez tot ce n-am fost in stare sa fac pana acum, sa elimin ( din nou si pentru a cata oara?) tot raul din viata mea.  Acum e momentul sa ma ridic si sa ma scutur de praf si sa merg mai departe, asa cum am facut-o de nenumarate ori pana acum; incep sa ma satur sa fac si asta, dar pana gasesc o alternativa, prefer sa o repet pe asta la nesfarsit decat sa stau pe jos, unde e si frig, si murdar.

“Karma” înseamnă acţiune. Pentru a înţelege mai bine conceptul de karma, Swami Vivekananda în cartea sa “Raja Yoga” foloseşte exemplul unei pietre aruncată în vid (unde forţa gravitaţională a planetelor nu există). Orice piatră arunci în acest mediu se va întoarce în cele din urmă la tine, cu un moment (masă x viteză) egal cu cel care l-ai folosit pentru a o arunca. În acelaşi fel, orice acţiune se intoarce în cele din urmă, egal şi in aceeaşi formă, la cel care a iniţiat-o.