Diamonds are forever

Scrisoarea de ramas bun

16 Feb 2010 7 comentarii

by Alexandra in Beletristica, Ce mai poti citi azi, De ce?, Hitch, How to lose a guy in 10 days, It's all about love, Sex and the City, The Princess Diaries, The Pursuit of Happiness, The Ultimate Gift Etichete:fericire, fier, iubire, muzica, piatra, ploaie, poveste, scrisoare, soare

  De ce trebuie sa ploua de fiecare data cand plang? Atunci cand plangi ai cele mai multe idei, pe care vrei sa le asterni pe o foaie de hartie, ca sa nu le uiti atunci cand vrei sa i le spui persoanei din cauza careia plangi. Sunt atat de inteligenta cand plang! Dar arat atat de urat… Imi dau seama ca cu cat vreau sa ating mai mult perfectiunea, cu atat sunt mai nefericita… termenul din engleza- miserable- se potriveste mai bine in situatia asta. Atunci cand eram impreuna si voiam sa-ti spun ceva ca acum, fara sa plang, iti scriam; pe foi de hartie. Acum am crescut si scriu la laptopul meu, ascultand muzica, tragand din tigara si acceptand cu greu adevarul.

  Daca ai fi fost aici, te-as fi intrebat ce vezi la mine; te-as fi rugat sa ma atingi si sa-mi spui daca sunt facuta din piatra, sau fier. Si ai fi observat ca sunt umana. Nu sunt nici cea mai frumoasa fata, si nici cea mai desteapta, dar sunt reala. Si ti-as fi spus ca nici inima mea nu e facuta din piatra. Cum crezi ca ma simt atunci cand stiu ca cel pe care l-am iubit cel mai mult in ultimii mei… 20 de ani… iubeste pe altcineva? Si as vrea sa nu fie asa, as vrea sa nu fie asta adevarul, sa nu fiu nevoita sa accept asta ca pe un adevar incontestabil. Degeaba mi se zbat in cap toate lucrurile pe care mi le-ai zis, degeaba sustii ca intotdeauna voi fi o parte din tine. Stiu ca nu voi fi altceva decat trecut. Ea e prezentul tau si viitorul. Si trebuie sa accept ca asta este. Nici macar nu vreau sa te fac sa crezi ca ar putea fi altfel. As mai fi vrut sa stii ca atunci, prin iarna, cand te-am sunat si ti-am zis ca vreau sa vorbim, nu voiam altceva decat sa stii ca te-am iertat pentru tot; pentru toate relele pe care mi le-ai facut, poate involuntar, ca te-am iertat si pentru ca nu ai vazut in mine ceea ce as fi vrut eu sa vezi.

  Corpul uman are capacitatea de a se vindeca singur; dar oare sufletul? Poate el sa se refaca singur, sau are nevoie de ajutor extern? Si cum ar trebui sa fie ajutorul asta? Cum pot eu sa il vindec? Imi vine acum sa fug… de asta nici nu-ti spun toate astea in fata, asa cum as fi vrut aseara. Ti le scriu, chiar daca poate nu le vei citi niciodata. Nu mai vreau sa ma implic in toate emotiile mele, desi suna a paradox. Vreau sa fug acum de ele, ca sa nu mai fiu nevoita sa te privesc in ochi. Sunt convinsa ca niciodata nu va mai fi nimic intre noi. S-a oprit ploaia si nu mai plang. Cand e soare afisez fata mea fericita. Nu mai sunt optimista acum; si pentru o persoana ca mine, care pare a fi optimismul intruchipat, asta e cel mai greu. Cel mai greu dupa faptul ca trebuie sa te las, sa ma lasi, sa poti sa nu ma mai vrei deloc, nici macar cateodata, sa stii ca asta imi face rau si sa pleci tu de bunavoie din viata mea. Detot! Du-te si iubeste-o pe cea cu care iti imparti acum existenta, chiar daca nu va fi ea aceea pentru totdeuna. Mi-ar fi placut sa fiu eu. Acum tot universal e impotriva noastra. As fi reusit sa ma lupt cu toate fortele umane numai ca sa fim impreuna. Am fost prea slaba ca sa o fac, poate, desi iubirea invinge intotdeauna, cel putin in povesti. Acum nu mai cred nici in ele. Ce pacat! Stiu ca esti acum fericit, sau cel putin asa pari. Nu vreau sa spun ca fericirea ta ma face pe mine nefericita, dar mor de ciuda cand stiu ca nu sunt eu cauza fericirii tale. Nu mai pot sa stau cu telefonul in mana, asteptand ca tu sa-mi dai un semn. Scriu din adancul sufletului. Probabil ca atunci cand voi reciti toate astea ma va bufni rasul. Dar acum stiu ca asta simt si nu vreau deloc sa uit ce am simtit azi; cum m-am simtit tarata prin noroi si calcata in picioare, nu de tine, ci de toate sentimentele mele confuze. Si nu vreau sa cred ca numai eu sunt de vina. Nu stiu nici macar daca disparitia ta ma va face mai fericita sau nu, dar stiu sigur ca prezenta ta inca vie in sufletul meu imi face rau; si vreau sa omor raul de la radacina. Probabil ca nici tie nu ti-a fost usor, dar vreau sa stii, inainte sa pleci, ca as fi facut orice pentru tine, m-as fi luptat cu toti balaurii din povestea noastra numai ca sa fim fericiti. Din pacate pentru mine, numai tu esti fericit acum. Sper ca o sa intelegi, stiu ca o sa intelegi si o sa ma crezi. Si mai stiu ca nu am nevoie de nicio consolare din partea ta acum; nu ai avea ce sa-mi mai faci; tot raul a fost facut si se mai spune ca tot raul e spre bine. Sper din toata inima ca-mi vor trece toate astea cat mai repede, ca sa pot sa-i dau urmatorului o sansa, sa nu-l mai compar cu tine si cu nimic.

  Mai sper acum ca vom avea o viata frumoasa, fiecare separat. Iar atunci cand ne vom mai intalni, numai noi vom stii ce am trait, cat de frumoasa a fost povestea, cum s-a terminat si cum a continuat fiecare pe drumul lui. Destinul n-il alegem noi, viata ne-o facem. Sper ca vom alege cele mai bune cai pentru asta. Te-am iubit atat de mult! Nu-ti spun “La revedere”, ci “Ramas bun!” …