Now reading: Masele si puterea de Elias Canetti si The Snowball. Warren Buffett and The Business of Life de Alice Schroeder.

EA IL VREA IN COLIVIE. EL O VREA DE JUCARIE !

“Ghidul <Ornitologic> de Barbati” este cea mai haioaso-reala carte pe care am citit-o in ultima vreme ( mai exact, am terminat-o vinerea trecuta, insa n-am mai apucat sa scriu despre ea).

Lauren Frances, autoarea, este cea care si-a petrecut ore in sir de investigatii “sub acoperire”, impreuna cu “Dispozitivul ei de Femei- Capcana pentru Barbati”, pentru a-si perfectiona tehnicile si strategiile de abordare, educare si manipulare a barbatilor. Asa ca, seducatoarea bruneta a publicat aceasta carte pentru a ne instrui pe cele neinstruite in ale flirtului si cuceririi.

Ce am invatat din aceasta carte? Pai… let me see… sa tot fie cate ceva. De exemplu, am invatat ca exista 60 de “zburatoare”-tip. Esti o norocoasa daca pui mana pe unul dintre: Cocosul Tantos, Condorul, Papagalul cu Creasta Erectila, Pasarea Maiastra, Pasarea Maiastra a Fericirii, Pasarea Paradisului… Oricum, are aviariul zburatoare. Trebuie sa stii numai cum sa te porti, cum sa te negociezi si cum sa le faci pe bietele zburatoare sa-ti ciuguleasca din palma. E foarte important sa-ti aliniezi zburatoarele, e bine sa stii ca nu poti transforma un Corb intr-un Hulub, trebuie sa stii cum sa decodifici Limbajul Masculin Secret ( de exemplu, cand zice Te sun eu, vrea sa zica Nu te mai sun pana cand n-o sa incep sa poftesc din nou la animale domestice). De asemenea, mai sunt adaugate si cateva tehnici profesionale de “dat drumul zburatoarei din colivie” si altele de curtare ale Masculului Modern, precum si Manevre de Abordare si Reguli Romantice…

Afler all, cand vine vorba de viata ta amoroasa, “s-o falfai pe loc” e valabil doar pentru pasari.

RATACIRILE FETEI NESABUITE

Nu am mai citit Mario Vargas Llosa pana acum. Dar sunt convinsa ca il voi mai citi de acum incolo. Desi pe unii ii plictiseste stilul lui, pe mine cartea asta m-a tinut cu sufletul la gura. Presupun ca ar avea acelasi efect si asupra voastra, daca ati avea curiozitatea sa o cititi dupa ce va voi reda cateva pasaje. Puteti sa spuneti ca este un”manifest la cultura”, dar v-as recomanda sa o cititi… sau sa cititi, in general

Revenea mereu si mereu la acelasi subiect, cu pauze in care beam tacuti vin, fiecare cufundat in propriile ganduri. Oare era pervers sa ma intreb ce-l durea mai mult, plecarea ei sau golirea contului secret din Elvetia?

Nu fusese nicodata asa de jucausa ca in dimineata aceea. Si cred ca n-avea sa mai fie nici dupa aceea. Nu mi-o aminteam asa de spontana, abandonandu-se clipei, fara sa pozeze, fara sa-si inventeze vreun rol, inspirand caldura diminetii, lasandu-se prada luminii filtrate prin coroanele salciilor plangatoare si venerand-o.

A iesit din camera, fara sa-si ia ramas bun. M-am gandit ca era doar o toana trecatoare, dar n-am mai stiut nimic de ea toata saptamana urmatoare. Am asteptat-o zadarnic miercurea si vinerea urmatoare, insotit in singuratatea mea doar de mongolii razboinici. Cand am ajuns la Russel Hotel miercurea urmatoare, portarul indian mi-a inmanat o scrisoare. Ma informa sec ca pleca in Japonia cu David.

Mitsuko a luat initiativa de a vorbi despre fata nesabuita. A facut-o pe la mijlocul cinei, in modul cel mai firesc cu putinta, intrebandu-ma daca doream s-o sune pe compatrioata mea pentru a o anunta ca sosisem. Mai bine asa decat s-o sun eu, caci cavalerul cu care traia era, se pare, un Othelo japonez si poate chiar un asasin.

- N-o sa mori, am asigurat-o in soapta, sarutand-o usor pe par. Or sa-ti faca un control si daca ceva e in neregula, o sa te vindeci. O sa fii iarasi frumoasa, sa vedem daca in felul asta o sa ma faci sa te iubesc din nou.

Despre toate astea mi-a vorbit indelung, stand toata seara si o buna parte din noapte intinsi pe pat, ea cuibarindu-mi-se la piept. Se imbracase din nou. La rastimpuri tacea, ca eu s-o pot saruta si sa-i declar ca o iubesc. Mi-a spus toata povestea asta – adevarata, mult inflorita, total falsa?- fara dramatism, aparent obiectiva, fara auto-compatimire, dar, asta da, usurata, multumita, ca si cum dupa ce a spus-o, putea muri impacata. A mai trait inca 37 de zile, in care s-a purtat ca o sotie model, asa cum imi jurase in Cafe Barbieri. Cel putin cand durerile ingrozitoare n-o tintuiau la pat, sedata cu morfina.

“In vara anului 1950, Ricardo Somocurcio trece de la pantaloni scurti la pantaloni lungi. Petrecerile se tin lant in cartierul Miraflores din Lima, iar viata este traita in ritm de mambo. Pana cand Ricardo se indragosteste de Lily. Pentru totdeauna. O pierde si o regaseste, mereu sub un alt nume, in scenarii variate: Lima burgheza, apoi Parisul revolutionar al anilor ‘60, Londra hippy din ‘70, Japonia moderna. El este baiatul bun, care viseaza sa traiasca la Paris si crede ca intalnirile lor tin de destin. Ea este fata rea, o aventuriera calculata, care crede ca intalnirile lor tin doar de hazard.”

DRAGOSTEA, SI MOARTEA, SI VALURILE

Ei bine, cartea asta nu m-a impresionat in niciun fel. Si, sincer, parca nici n-ai ce invata din ea; sau cel putin aparent eu n-am invatat nimic din ea. Pe scurt (asa cum e si cartea, parca scrisa in graba, fara detalii si amanunte, ca doar ce ne intereseaza?! ) carticica e alcatuita din 3 povestiri: “Aniversarea casatoriei”, “Gradina de piatra” si “Dragostea, si moartea, si valurile”. In toate e vorba despre moarte si dragoste. In prima povestea moare ea. In a doua, ea il paraseste pe un el, in a treia, el o gaseste pe ea in timp ce ambii incearca sa se sinucida. :¦ Mda, asa am zis si eu… Deci, daca tineti neaparat sa cititi o carte usoara, sunteti invitatii mei. V-o dau pe-a mea, ca am dat banii degeaba; si am mai si patat-o cu cafea, inainte cu 4 pagini de a o termina. Astept sa ma apuc sa citesc “Brida” de Paulo Coelho, a treia lui carte si cea scrisa dupa “Alchimistul“. Pareri si impresii pe parcurs…

MANANCA, ROAGA-TE, IUBESTE

” La 30 si ceva de ani, Liz Gilbert are tot ce-si poate dori o femeie ambitioasa. Si totusi e asaltata de indoilei, sufera de panica si insatisfactii. Urmeaza divortul, prabusireain depresie, o relatie catastrofala… Asa ca Liz abandoneaza totul si pleaca in lume de una singura. In Italia, gusta la dolce vita si deliciile ei culinare, punand “cele mai fericite” 12 kilograme din viata. In India, afla intr-un ashram, prin asceza (trezire la 3 dimineata, meditatie si frecat de podele) , ce este cautarea spirituala. In Indonezia, incearca sa-si reconcilieze trupul si sufletul, sa descopere echilibrul care se cheama fericire- si isi gaseste marea dragoste. “

Sunt pur si simplu fascinata de femeia asta, de ceea ce a facut si a scris mai apoi in cartea ei- “Mananca, roaga-te, iubeste “. Elizabeth Gilbert este colaboratoare a revistei GQ, editia americana; articolele ei au fost nominalizate de doua ori pentru National Magazine Award. A publicat articole in Harper’s Bazaar si New York Times Magazine si povestiri in Esquire, Story, Paris Review. Ea locuieste in prezent, alternativ, la Philadelphia si in Brazilia.

(Italia) “Vindecarea sufletului meu a inceput intr-o cada de baie din New York, in timp ce citeam cu voce tare niste cuvinte italienesti dintr-un dictionar. Viata mea se pulverizase in mii de farame, ajunsesem sa nu ma mai pot recunoaste, eram in asa hal, incat n-as fi putut sa spun cine sunt nici macar daca m-as fi vazut in oglinda. (…) Acum exist mai mult decat existam cu cateva luni in urma. Voi parasi Italia fiind evident mai mare decat eram cand am venit. Si voi pleca cu speranta ca expansiunea unei persoane- amplificarea unei vieti- este o masura a valorii fiecaruia pe lumea asta. Chiar daca viata in cauza se intampla sa fie, de asta data, chiar a mea.”

(India) “Ca mai toti umanoizii, si eu sunt apasata de ceea ce budistii numesc “minte de maimuta”- din cauza careia gandurile sar dintr-un madular in celalalt si se opresc doar ca sa se scarpine, sa scuipe si sa urle. Din trecutul indepartat si pana in viitorul misterios, mintea mea rataceste libera prin timp, gandeste zeci de idei pe minut si e imposibil de imblanzit si disciplinat. (…) Pana la urma, suntem toti ceea ce gandim. Emotiile sunt sclavele gandurilor noastre si noi suntem sclavii emotiilor. Cealalta problema pe care o genereaza constantele hoinareli ale mintii e faptul ca ajungi sa nu fii niciodata cu adevarat acolo unde esti. Faci mereu sapaturi in trecut sau cercetezi curios viitorul, dar ti se intampla foarte rar sa zabovesti in prezent.”

“Instructiuni pentru libertate:

1. Metaforele vietii sunt instructiuni de la Dumnezeu.

2. Tocmai ai urcat pe acoperis, si chiar mai sus de el. Nu exista nimic intre tine si Infinit. Acum, lasa totul in urma.

3. Ziua e pe sfarsite. E momentul in care ceva care a fost frumos se transforma in altceva, la fel de frumos. Acum, lasa totul in urma.

4. Dorinta ta de incheiere a fost o rugaciune. Faptul ca te afli aici a fost raspunsul lui Dumnezeu. Lasa totul in urma, uite-te la stelele care rasar – si pe cer, si inauntrul tau.

5. Din toata inima ta, roaga-te pntru har. Si lasa totul in urma.

6. Din toata inima ta, iarta-l, iarta-te si pe tine. Si lasa-l in urma.

7. Propune-ti sa te eliberezi de suferinte inutile. Apoi, lasa totul in urma.

8. Observa cum arsita zilei se transforma in racoarea noptii. Lasa totul in urma.

9. Cand toata karma unei relatii s-a consumat, RAMANE DOAR DRAGOSTEA. De ea nu trebuie sa te temi. Lasa totul in urma.

10. Cand, in sfarsit, trecutul ti-a devenit trecut, lasa totul in urma. Apoi coboara de-aici si incepe sa-ti traiesti restul vietii. Cu bucurie adevarata.”

“Eram intinsa undeva sus, deasupra intregii lumi, complet singura. Am inceput sa meditez, in speranta ca mi se va arata ce trebuie sa fac. Nu stiu cate ore sau minute au trecut pana am aflat. Mi-am dat seama ca luasem intreaga problema mult prea ad litteram. (…) M-am gandit la cati oameni isi pierd fratii, prietenii, copiii, iubitii, inainte de a le putea oferi atat de pretioasele cuvinte de indulgenta si de iertare. Cum pot supravietuitorii relatiilor incheiate brusc sa indure durerea lucrurilor pe care nu au apucat sa le spuna? Din locul acela de meditatie, am reusit sa gasesc rasounsul: poti incheia tu insuti lucrurile neincheiate, poti face asta inauntrul tau. Nu e doat un lucru posibil, e un lucru esential.”

Am terminat de citit cartea cu sufletul la gura, dadeam paginile catre final cu o rapiditate demna de un MIG si la ultima pagina ma rugam sa mai apara din senin cel putin inca 300 ca sa pot continua aventura. Insa…

“Imi reamintesc mereu una dintre invataturile gurului meu- despre fericire. Ne spunea ca oamenii au tendinta sa considere fericirea un noroc care da peste ei, ceva ce te va invalui, ca vremea frumoasa, daca soarta iti surade. Doar ca fericirea nu functioneaza asa. Fericirea e consecinta propriului efort. Te lupti pentru ea, muncesti pentru ea, insisti, uneori mergi pana la capatul pamantului in cautarea ei. Trebuie sa participi mereu la manifestarea lucrurilor bune care iti apar in viata. Iar cand atingi o stare de fericire, nu trebuie niciodata sa lenevesti, sa renunti la a o mentine: trebuie sa te straduiesti din rasputeri sa inoti contra curentului, ca sa fii vesnic in unda fericirii, ca sa plutesti mereu deasupra ei. Caci daca nu faci asta sentimentul launtric de multumire se va scurge incet- incet din tine. E usor sa te rogi cand ai nevoie de ajutor, dar sa continui sa te rogi chiar si cand criza a trecut e ca un proces de cicatrizare, care-ti ajuta sufletul sa pastreze tot ce a reusit cu greu sa dobandeasca. (…) In timp ce ma concentrez asupra Fericirii responsabile, imi aduc aminte si de ce spunea candva prietena mea Darcey- ca toata durerea si necazurile lumii sunt cauzate de oamenii nefericiti. Si nu doar la nivel mare, ca in cazul lui Hitler si Stalin, ci si la cel mai mic nivel personal. Chiar si in viata mea: acum vad exact unde si cand anume nefericirea mea a adus suferinta, disperare si (cel putin) neplaceri celor din jur. Deci cautarea multumirii proprii nu e doar un efort de autoconservare, care iti este doar tie folositor, ci e un dar generos pe care-l faci intregii lumi. Curata de toata nefericirea ta, nu mai stai in drumul nimanui. Incetezi sa mai fii un obstacol nu numai pentru tine, ci si pentru toti ceilalti. Abia atunci devii liber sa-i ajuti si sa-i bucuri pe altii.”

“(…) Asa ca eu si iubitul meu ne descaltam, ne punem micile genti de voiaj pe cap si ne pregatim sa sarim impreuna in mare. E amuzant: singura limba romanica pe care n-o stie Felipe e italiana. Dar in timp ce sarim, eu tot ii spun: – Attraversiamo. Sa trecem dincolo.”

Le Fin! Acum voi trece la urmatoarea carte: “Dragostea, si moartea, si valurile” de Yasushi Inoue, o carte mult mai mica decat “Eat, Pray, Love” dar care, la fel, a fost recomandata de revista Elle, revista in a carui numar de octombrie editorialul a fost dedicat cartii pe care tocmai am terminat-o de citit si care si-a mai sacrificat inca un articol de 3-4 pagini pentru aceeasi carte… Si cand ma gandesc ca am citit si am scris despre ea inainte sa o vad in reviste…

P.S.: Daca vreti sa va imprumut cartea s-o cititi trebuie sa stati la coada, ca am abonati inca de cand m-am laudat ca mi-am cumparat-o.

SFARSITUL UNEI IUBIRI

“O poveste nu are nici început, nici sfârşit; în mod arbitrar cineva îşi alege un moment din experienţa sa de la care priveşte înapoi sau înainte.”

(…)

“Nu mi-a trecut câtuşi de puţin prin minte că am să mă îndrăgostesc de ea. În primul rând, era frumoasă şi femeile frumoase, mai ales dacă sunt şi inteligente, îmi creează un anume sentiment de inferioritate. Nu ştiu dacă psihologii l-au numit deja complexul Cophetua, dar întotdeauna mi-a venit greu să simt o atracţie sexuală dacă nu am avut un sentiment de superioritate intelectuală sau fizică. Tot ce-am observat la ea atunci când am văzut-o prima dată a fost frumuseţea şi fericirea ei şi modul de a atinge oamenii cu mâinile, ca şi cum i-ar fi iubit.”

(…)

Adeseori mă deconcertase prin rostirea fermă a adevărului. Pe vremea când eram îndrăgostiţi, încercam s-o fac să spună mai mult decât adevărul – că iubirea noastră n-o să se sfârşească niciodată, că într-o zi ne vom căsători. N-aş fi crezut-o, dar mi-ar fi plăcut să aud aceste cuvinte de pe buzele ei, poate doar ca să am satisfacţia de a le respinge. Numai că ea n-a jucat niciodată acest joc de a se preface că ar crede, iar apoi, brusc şi pe neaşteptate îmi spulbera orice reticenţă printr-o frază atât de tandră şi de profundă…”

Am terminat-o. Cred că e cea mai tristă poveste de acest gen după Maitreyi a lui Eliade. Nu mai scriu niciun pasaj. Zic doar atât, că am terminat-o de citit cu lacrimi în ochi.

Pentru că ea, Sarah, e amanta lui Maurice şi soţia lui Henry. Pentru că între ea şi Henry nu există iubire şi se refugiază în braţele lui Maurice. Pentru că el este singurul bărbat pe care l-a iubit şi-l va iubi vreodată. Pentru că, în timpul războiului, o bombă explodează lângă casa lui şi îl doboară sub dărâmături. Pentru că Sarah îl vede şi crede că e mort; şi îi promite lui Dumnezeu că dacă îi mai dă o şansă la viaţă îl părăseşte şi îi dă dreptul la fericire cu o femeie necăsătorită. Pentru că Maurice apare în uşă exact în timp ce ea se ruga. Pentru că ea îşi respectă cuvântul şi 2 ani nu-i mai vorbeşte. Pentru că Maurice o caută, o aşteaptă, dar nu o găseşte. Pentru că Henry se împrieteneşte cu Maurice şi îi mărturiseşte că are impresia că soţia lui îl înşală. Pentru că Maurice se oferă să vorbească cu un detectiv particular. Pentru că detectivul îi fură jurnalul lui Sarah şi Maurice îl citeşte. Pentru că atunci îşi dă seama că Sarah l-a iubit în tot acest timp şi că viaţa lor unul fără celălalt a fost un chin. Pentru că Maurice îi mărturiseşte la un moment dat lui Henry că el şi Sarah au avut, în urmă cu 2 ani, o aventură. Pentru că Henry a ştiut întotdeauna că Sarah nu-l iubeşte şi el a fost un pămpălău şi un fraier, dar a iubit-o. Pentru că Maurice şi Sarah se decid spre final să fugă împreună. Pentru că Sarah se îmbolnăveşte atunci şi timp de 9 zile nu-i mai răspunde lui Maurice. Pentru că după toată agonia asta a aşteptării, Henry îl sună pe Maurice să-i spună că Sarah a murit din cauza bolii. Pentru că cei doi ajung să se mute în casa soţului încornorat, din iubire pentru Sarah şi pentru că suferinţa unuia o întrece pe a celuilalt.

Pentru că niciunul n-a apucat să se bucure de ea, pentru că iubirea lor a fost înfrântă de prostie şi pentru că amândoi, idioţii, au pierdut-o…

RECVIEM PENTRU UN VIS

“Imaginaţi-vă o Divina Comedia a Americii secolului XX – fără Paradis şi plină de călăuze mincinoase, în care “pădurea deasă” este cea a viselor care ucid. Sara visează să apară în emisunea ei preferată îmbrăcată într-o rochie roşie; Marion, Harry şi Tyrone visează să dea lovitura şi să părăsească Bronxul care, comparativ cu ce va urma, nu e prima bolgie a Infernului, ci Purgatoriul inocenţilor. Ca reflexe ale Visului American, toate iluziile personajelor sunt cancerigene, în final fiecare visător trezindu-se în bolgia lui, la capătul tuturor experienţelor de mântuire chimică imaginabile. Pastilele de slăbit, ciocolata, talk-show-urile, heroina, amfetaminele, visele meschine, toate sunt droguri în egală măsură şi toate dezbină mintea, sufletul şi trupul, până la anihilarea, dezmembrarea sau umilirea definitivă a fiinţei. La aproape 30 de ani de la publicare, cartea lui Hubert Selby Jr. rezistă prin faptul că nu cosmetizează chipurile schimonosite ale Americii şi ale individului confruntat cu propriile iluzii.”

În sfârşit, am terminat de citit “o capodoperă” ( The Nation).

ISTORIA IUBIRII

- Haide să ne aşezăm sub un copac, mi-a cerut.

- De ce?

- Pentru că-i mai frumos.

- Poate că tu ar trebui să şezi pe un scaun, şi eu în picioare, aplecat peste tine, aşa cum se fotografiază soţii şi soţiile.

- Stupid.

- De ce-i stupid?

- Pentru că nu suntem căsătoriţi.

- Să ne ţinem de mână!

- Nu se poate.

- De ce?

- Pentru că lumea ar înţelege.

- Ce ar înţelege?

- Legătura noastră.

- Şi ce dac-ar înţelege?

- E mai bine să fie un secret.

- De ce?

- Pentru ca nimeni să nu ne-o poată lua.

(…)

- Dacă aş avea un aparat de fotografiat, îi spusesem, te-aş fotografia în fiecare zi. Şi atunci aş ţine minte cum arătai în fiecare zi din viaţa ta.

- Dar arăt la fel.

- Ba nu. Te schimbi tot timpul. În fiecare zi te schimbi câte puţin. Dacă aş putea, aş înregistra toate schimbările astea.

- Dacă tot ştii atâtea, spune-mi, cum m-am schimbat azi?

- Eşti cu o fracţiune de milimetru mai înaltă, de exemplu. Părul tău e cu o fracţiune de milimetru mai lung. Sânii ţi-au crescut cu o fracţiune de…

- Nu-i adevărat!

- Ba da.

- Ba NU.

- Ba şi ei au crescut.

- Şi ce altceva, porcule!

- Ai devenit puţin mai fericită şi puţin mai tristă.

- Vrei să spui că cele două sentimente se neutralizează unul pe celălalt şi mă lasă exact aşa cum eram şi înainte?

- Ba nu. Faptul că azi eşti mai puţin fericită nu schimbă faptul că eşti şi puţin mai tristă. În fiecare zi eşti ceva mai mult din amândouă, ceea ce înseamnă că acum, în chiar momentul ăsta, eşti mai fericită şi mai tristă decât ai fost vreodată în viaţa ta.

- De unde ştii?

- Gândeşte-te puţin, ai fost vreodată mai fericită decât în clipa asta, când zaci în iarbă?

- Cred că nu. Nu.

- Şi ai fost vreodată mai tristă?

- Nu.

- Ştii, asta nu se întâmplă cu toată lumea. Unii oameni, ca sora ta, de pildă, se mărginesc să fie zi di zi mai fericiţi. Iar alţi omeni, ca Beyla Ash, devin zi de zi mai trişti. Şi alţii, ca tine, devin şi una, şi alta.

- Şi tu cum eşti? Momentul de faţă e cel mai fericit şi cel mai trist din viaţa ta?

- Sigur că da.

- De ce?

- Pentru că nimic nu mă face mai fericit şi nimic nu mă face mai trist decât făptura ta.

(prin paginile 114, 115 şi puţin din 116)

Iubirea între îngeri

Cum dorm îngerii. Nu au un somn profund. Se sucesc şi se răsucesc, încercând să înţeleagă misterele pământenilor. Nu ştiu ce înseamnă să-ţi iei o noua pereche de ochelari şi, dintr-o dată, să vezi iar lumea cu un amestec de dezamăgire şi recunoştinţă. Prima oară când o fată numită Alma îţi înfăşoară talia cu mâinile: îngerii nu pot înţelege o asemenea senzaţie, ei au numai teorii abstracte, nu cunosc ideile materiale. Dacă le dai un glob de sticlă în care ninge dacă îl întorci, s-ar putea să nu ştie că trebuie să-l scuture. De asemenea, îngerii nu visează. Din această pricină, au un subiect de discuţie în minus. Într-un fel răsturnat, când se trezesc din somn, simt că ar fi ceva ce uită să-şi povestească unii altora. Există între îngeri o divergenţă de idei dacă acest lucru e rezultatul unui element vestigial, rezidual, sau rezultatul empatiei dintre ei şi pământeni, atât de puternică, încât uneori îi face să plângă. În ceea ce priveşte visele, îngerii se împart deci în două tabere. Chiar şi printre îngeri dăinuie amărăciunea diviziunii.

Chestiuni particulare. E drept că îngerii nu au simţul mirosului, dar, în dragostea lor infinită faţă de pământeni, se întrec între ei să miroasă totul din jur. Asemenea câinilor, nu se ruşinează să se adulmece unul pe celălalt. Uneori, când nu reuşesc să adoarmă, zac în pat cu nasul îngropat în subţioară, întrebându-se singuri oare ce miros au.

Conflictele între îngeri. Sunt nesfârşite şi nu există speranţă de soluţionare. Din pricină că dezbat ce înseamnă să trăieşti printre pământeni şi pentru că nu sunt conştienţi că părerile lor constituie doar simple speculaţii, aşa cum şi pământenii fac speculaţii despre natura lui Dumnezeu (sau absenţa acesteia).

A fi singur. Asemenea pământenilor, îngerii se plictisesc câteodată unii de ceilalţi şi doresc să fie singuri. Întrucât casele în care locuiesc sunt foarte aglomerate şi nu au nici un loc unde să se retragă, singurul lucru pe care-l poate face un înger în asemenea momente este să închidă ochii şi să-şi culce capul pe braţe. Când un înger adoptă asemenea poziţie, ceilalţi înţeleg că se amăgeşte că ar fi singur, aşa că păşesc tiptil, în vârful picioarelor. Pentru a-i întări autoamăgirea, e posibil să discute despre el, ca şi cum n-ar fi acolo. Dacă, din întâmplare, se lovesc de el, şoptesc: “N-am fost eu.”

La bine şi la rău. Îngerii nu se căsătoresc. În primul rând, sunt prea ocupaţi, şi în al doilea rând, nu se îndrăgostesc unii de alţii. (Dcă nu ştiţi ce simţi când o persoană pe care o iubeşti îşi lunecă mâna, pentru prima oară, în jurul taliei tale, atunci nu ştiţi ce-i iubirea).

Azi am terminat de citit cartea şi am ajuns pe la jumatetea celei de-a doua din maraton (“Recviem pentru un vis”)… promit pasaje şi din asta.