Luptele noaste

Ne batem. Zi de zi. In orice gand exista si un contra-gand, asa cum cineva spunea ca “orice joc are si un contra-joc”.

Ne luptam de cand ne stim pentru viata, pentru dreptate, pentru mai bine, sau pentru mai rau (unii o fac inconstient). Ne luptam mereu sa vedem, sa auzim, sa stim mai multe. De ce? Nu ne ajunge limita pe care Domnul ne-a dat-o? Sau, dimpotriva, suntem facuti sa depasim limitele si asta ne atesta umanitatea? Sau umanitatea e doar o slabiciune de-a noastra, pe cand esenta e formata din vointa si ambitia noastra? Ma intreb asta pentru ca imi dau seama de-un lucru: cu cat ma lupt mai mai mult pentru ce-mi doresc, cu atat mai multe piedici mi se pun, insa reusita e tot mai puternica si sentimentul tot mai imbietor. Un lucru e cert: daca vrei un lucru, atunci lupta pentru el; dar dupa ce l-ai obtinut, nu te purta ca si cand ti s-ar cuveni!

In mod normal, luptele astea ale noastre ar trebui sa nu existe; pentru asta exista Drepturile Omului, de exemplu. De ce sa te lupti pentru ele cand ti se cuvin? Concret, de ce sa te lupti pentru viata ta, cand te-ai nascut cu dreptul la viata?

After all, fighting for peace is like fucking for virginity…

Ne luptam pentru iubire si pentru ura cu care alimentam iubirea asta. It’s over… sorry…