Azi e 1 iunie. La multi ani, copii! Deși ar trebui să fie o zi fericită pentru toți copii, știm cu toții că nu e așa. Păcat că unii nu simt că sunt sărbătoriți, păcat că unii au alte probleme, păcat că unii nu știu ce e aia copilărie.

Fratele meu știe ce e aia copilărie, deși toată perioada aceasta i-a fost umbrită de o boală, dacă pot să-i spun așa. Nu e fatală, nu se moare din așa ceva (cred), dar poate fi mortală pentru psihic. Se numește ”edem limfatic”, și dacă veți încerca să căutați pe Google ceva despre asta, vă asigur că nu veți găsi prea multe. Ca să înțelegeți despre ce este vorba: el s-a născut cu o mânuță umflată, cu obrazul și cu piciorușul opuse umflate, de asemea. S-a adunat limfa în țesut, mai pe înțelesul tuturor. Și asta a avansat o dată cu vârsta. Acum, din fericire, obrazul și mânuța nu sunt extrem de vizibile. Dar piciorul e de cel puțin 3 ori mai gros în diamentru decât cel normal. Și nu vă spun cum arată asta la un copil de 15 ani, căruia i se umfla piciorul cu câte 1 cm pe lună. E dramatic, dacă îmi permit expresia. Deși e fratele meu și îl văd destul de des, de fiecare dată mă înspăimânt. Aș face ceva, dar de data asta problema nu se mai află în mâinile mele. De fapt, nu se mai află în mâinile nimănui, deoarece doctorii au mereu, dupa toate analizele, aceleași reacții: ”E umflat. Dar nu știm cauza. Nu avem ce să-i facem!” Probabil că nu mă credeți, dar cel puțin doctorii din România sunt neputincioși. A încercat tratamene peste tratamente, acum e în cursul altuia, dar se pare că niciunul nu dă rezultate. Și pe deasupra, nici nu există operație în cazul acesta. De ce? Pentru că nu se poate să i se scoată limfa din țesut; cum ar putea face asta? Nu sunt doctor, n-am nici măcar o minimă specializare în domeniu, dar din ce am auzit în urma analizelor și din ce am citit, nu s-a ocupat nimeni niciodată de așa ceva în România. Mă rog la Dumnezeu în fiecare zi să mă înșel, și cineva, undeva, dacă nu în România, măcar în lumea asta, să poată să-i facă ceva. Sunt prea depășită de situație și cred că e prima oară în viața mea când nu pot găsi o soluție pentru ceva. Și e cu atât mai dureros pentru că e vorba de fratele meu. I-aș da piciorul meu, dacă aș putea, numai să-i fie lui bine. Îi înțeleg frustrarea care îl încearcă de fiecare dată când mai merge la un consult: ”Mami, da de ce m-ai mai adus și aici dacă știi că tot n-au ce să-mi facă?” Pe lângă astea, imaginați-vă cum ar fi să nu puteți să vă încălțați cu orice fel de pantofi, decât cu din aceia sport, care au șireturi, și cu 2 mărimi mai mari decât v-ar trebui; imaginați-vă cum e să purtați numai pantaloni lungi, făcuți la croitor, cu un picior normal și cu celălalt mai mare de vreo 3 ori; imaginați-vă cum e să se uite lumea la voi ciudat pe stradă și să vă judece; imaginați-vă cum e să nu știi ce să faci, să nu poți să faci nimic!

La mulți ani, Mel! Chiar dacă nu ai avut parte de un corp normal, ca toți copiii de vârsta ta, ai fost înzestrat cu alte daruri, pe care ți le vei pune în valoare.

Eu ce să fac? I suppose that crying like I do now won’t help too much…